Gloria
națiunilor, mormintele popoarelor și uitarea
oamenilor
Despre cele două
războaie mondiale din acest scurt secol XX (cum bine a spus-o Hobsbawm), nu am
știință, ca de altfel toți contemporanii mei, decât prin experiențe indirecte.
Am început să întrezăresc ce-a însemnat această dezlănțuire a tehnicii puse în
slujba morții la scară industrială mai întâi din cele povestite în familie: pe
de o parte, din relatările bunicului meu patern privind măcelul produs de
armata imperială rusă pe frontul din Galiția, după eșecul ofensivei generalului
Brusilov, din 1916: zeci de mii de morți, cifră sporită apoi pe fondul
războiului civil. De cealaltă parte, dinspre mamă, un unchi care petrecuse luni
întregi în tranșee pe frontul francez povestea despre spitalele de campanie,
despre noroiul ce îneca totul și, după o rană gravă, despre reîntoarcerea pe
front în cadrul unei divizii aeriene întocmite în pripă, până la campania din
Weygnad, în Polonia, între 1919-1920, împotriva cavaleriei roșii a lui Tuhacevski
și Boudienny.
Am citit apoi zeci
de cărți de istorie, romane foarte bune sau mărturii despre front – cele ale
lui Ernst Jünger sunt, de pildă, excepționale[1]
– și mi-au trecut prin mână o serie de texte, scrisori sau povestiri în versuri
redactate de țărani români transilvăneni mobilizați în armata ungară (Honved) și trimiși pe frontul de Est[2].
Am văzut și câteva filme artistice bine realizate despre acest război (Nimic nou pe frontul de Vest, Crucile de lemn, Cărările gloriei), după cum și câteva montaje tulburătoare făcute
după reportaje de actualitate filmate chiar în epocă.
După toate acestea,
două lucruri îmi stăruie însă în memorie. Fie că e vorba de povestiri din cele
trăite de apropiați ai mei, de nenumăratele dovezi de curaj, de lașitate și de
frică (absolut inerente), de speranță sau de deznădejde, de melancolie și, de
ce să n-o spunem, chiar de înflăcărare la care au asistat sau pe care le-au
oferit acești mărunți actori ai celui dintâi conflict planetar, fie că e vorba
de relatări conforme structurii narative a acelei specii de discurs modern
asupra trecutului numit „istorie”, ceea ce mă izbește și astăzi e faptul – cu
totul surprinzător – că oamenii au consimțit, la această nebunie ucigașă,
inclusiv inși de înaltă cultură. Dacă e să mă refer doar la spațiul franco-german,
printre belicoșii ardenți se numărau spirite fine precum Durkheim, Ernest
Denis, Debussy, Verhaeren, Schnitzler, Wittgenstein, Strauss sau Thomas Mann –
oameni gata să îngâne imnuri patriotarde, de o grandilocvență ridicolă uneori,
închinate curajului, spiritului de sacrificiu și abnegației datorate Patriei de
către cetățenii ei![3]
A
te raporta la inamic în condițiile unui război total, un război industrial –
cum zicea Ernst Jüunger –, înseamnă a face din soldat un angajat al statului
(membru al armatei regulate) și din civil un simplu producător al mașinii de
război. Iar în asemenea condiții, războiul nu se termină decât după exterminarea
completă a adversarului: Delenda Carthago
est ! Elitelor politice și militare, nepăsătoare, nici prin gând nu le
trecuse însă ce dezastru aveau să declanșeze odată cu acest război[4];
cât despre popor, cumintele popor, el a acceptat războiul, poate nu ca lucru
firesc și poate nu din toată inima, dar, în orice caz, ca pe o fatalitate
necesară. Nu s-au înregistrat, astfel, dezertări masive în teatrul vestic de
război, nici dinspre nemți, nici dinspre francezi, italieni sau englezi și tot
acest potop de foc și fier a sfârșit prin a le părea oamenilor o stare de fapt mai
mult sau mai puțin „firească”! Au fost, desigur, revolte, ici-acolo, dar, cu
excepția Rusiei pre-revoluționare, nimic n-a zădărnicit mersul înainte al acestor
armate de conscripție. Trebuie subliniat că acest angajament total al maselor
și deopotrivă al elitelor confirma intuiția din filosofia hegeliană a istoriei
(izvorâtă din Revoluția Franceză, din epopeea napoleoniană și din războiul de
eliberare a Prusiei, din 1813), care vedea în moartea pentru patrie sacrificiul
suprem întru împlinirea Spiritului universal, darul cel mai de preț al omului în
vremuri noi, eminamente moderne, pe altarul statelor-națiuni – entitate
concret-abstractă, transcendent-imanentă ce împlinește Spiritul universal. E
vorba, firește, de o inovație, de un concept reînnoit și subiectiv al Națiunii,
care lăsa în urmă vechea comunitate lingvistică și/ sau religioasă (acea Natio medievală discutată la
universitățile din Paris, din Strasburg sau din Bologna, în Evul Mediu),
aducând în locul ei națiunea-stat și statul ca entitate emblematică a
poporului-națiune, reprezentând o unitate ce-și subsumează și depășește
clivajele regionale, etnice, sociale și strânge toate clasele sociale într-un
singur corp politic, economic și spiritual.
Primul Război
Mondial, dacă răspunde în parte definiției obiective date de Lenin, anume un
război al imperialismelor concurente, s-a dovedit în același timp și un război
al tehnicii moderne, ca manifestare acceptată a violenței extreme, care, între
apoteoză și apocalipsă, afirma pentru unii, reafirmând pentru alții, unitatea
și unicitatea ireductibilă a statelor-națiuni (aceasta a fost, de fapt,
rațiunea ideologică și filosofică a dizolvării Imperiului Austro-Ungar). Una
peste alta, vorbim de războiul total ca mijloc de asumare și proclamare a
legitimității istorice, sociale și economice a statului-națiune – noua formă
politică a tehno-capitalului cerută de epocă.
Sunt cunoscute
pierderile umane colosale pricinuite de război (dar ce schimbare de paradigmă
nu generează pierderi umane masive?). Această mutație specifică vremurilor noastre
moderne a însemnat însă și o sumă de costuri economice negative pentru unii
(Europa) și pozitive pentru alții (Statele-Unite), după cum a însemnat și o reorganizare
geopolitică, câteva cauze și efecte ideologice pe termen scurt și mediu, războiul
fiind, dincolo de toate acestea, o mină cu explozie întârziată, generatoare de
noi conflicte. Căci ce altceva a fost îndoielnica pace negociată la Versailles,
Trianon și Saint Germain decât scena unor noi înfruntări, oamenii de stat
uitând pesemne vestita sentență a lui Salustius: Concordia parvae res crescunt, discordia maximae dilabuntur („Concordia
întărește statele mici, discordia le distruge pe cele mari”)?
Ce s-a întâmplat, pe
de altă parte, cu supraviețuitorii acestor „Stahlgewittern”, cu miile de
răniți, de infirmi, de desfigurați, cu sutele de mii de văduve și de orfani?
Cum să-i faci pe oameni să accepte efectele mortifere ale euforiei lor
belicoase când surescitării primelor plecări pe front (la Berlin, Nach Paris, Andare a Gorizia, Treceți, batalioane române, Carpații), trăite
ca un soi de eliberare, le va lua locul – vai de cei ce supraviețuiseră
primelor lupte! – sentimentul unui dezastru din ce în ce mai copleșitor[5]?
Cum au putut acești bărbați și aceste femei care au trecut prin război să se
mai întoarcă la o viață „normală”, liniștită, după atâtea luni trăite în
zloată, în sânge, în suferință, doliu și lacrimi? Și ce să le spună acestor
oameni politicienii și guvernele care-i aruncaseră în luptă, angajându-i, cu
consimțământul lor, în cataclismul planetar? Trebuia găsit mijlocul prin care
să li se stoarcă în continuare disponibilitatea, abnegația, curajul.
Într-o lume în care regimurile politice
de tip democratic – republicane sau monarhice (Franța, Germania, Italia) sau pe
cale să devină așa ceva (România, Austro-Ungaria) – impuneau conscripția
națională și populară a cetățenilor sau a supușilor-cetățeni, soldatul nu mai
era un anonim, mercenarul care lupta pentru gloria Prințului și a propriului
buzunar. În Franța, după 1792, soldatul devenise soldat-cetățean („Patria e-n
primejdie”: „la arme, cetățeni, sculați batalioane…”), cetățeanul-soldat al
cărui conducător în luptă și, în același timp, conducător politic nu era altul decât
„Istoria trecând călare” pe sub ferestrele celor mai mari filosofi idealiști
germani, la Jena. Modelul s-a răspândit în cursul secolului al XIX-lea și
astfel, cu cât regimurile politice europene cereau mai mult sacrificiu din
partea cetățenilor lor sau a cetățenilor-supuși pentru asigurarea perenității
și puterii statului-națiune, cu atât ostașul simplu câștiga în demnitate
politică (de unde și nevoia sufragiului universal și, în unele țări, a reformei
agrare).
Trebuia deci,
într-un fel sau altul, să fie onorat acest om simplu care-și dă viața pentru
Patrie. Supraviețuitorilor li s-au distribuit medalii, răniților, văduvelor și
orfanilor pensii și indemnizații pentru monopolurile de stat (al tutunului, de
exemplu, în Franța)… dar cum să răsplătești morții și miile de dispăruți?
Atunci, pentru prima oară în istoria Europei, mai cu seamă în Franța, Germania,
Italia și, într-o mică măsură, în România și în Ungaria, autoritățile au ridicat,
în orașe și târguri, monumente închinate căzuților pe front[6].
Pentru prima dată în istoria europeană, soldatul de rând, feldgrau, ostașul, katona, intra în panteonul istoriei
glorioase a Patriei, numele lui era gravat în piatră, în ordine alfabetică, și
nu după ierarhia gradelor militare. Înainte, și chiar în timpul Revoluției
Franceze sau a imperiului napoleonian, doar regii, principii și apoi mareșalii
și generalii de armată erau răsplătiți cu o statuie ce le preamărea victoriile
sau cu un cartuș gravat pe pilaștrii Arcului de triumf. Soldații anului II (după
calendarul republican, instituit după Revoluția din 1789, n. trad.), soldații din campania în Italia, soldații Imperiului, ca
și prusacii din campania din 1813 erau amintiți ici-colo prin câteva monumente
colective: Eroilor căzuți, aici sau
dincoace, pentru Națiune, Imperiu, Renașterea Prusiei etc. După 1914-1918, statele, dar mai ales
Franța și Italia, au ridicat în fiecare oraș, cartier, târg (i borghi) și sat monumente mai mult sau
mai puțin elocvente care eroizează soldatul simplu murind în brațele unei femei
simbolizând Franța, Germania sau Italia, numele eroilor locali fiind adunate pe
o singură listă funerară, ca un nou regiment, batalion, companie a morților
aduși laolaltă în bătălia ultimă. Oricare le-ar fi fost meseria, clasa socială
sau originea (muncitori, țărani de rând, țărani
de neam sau aristocrați), toți căzuții pe front și-au îndeplinit egal datoria
față de statul-națiune. Astfel se reflecta, înscrisă în piatră, unitatea
transcendentă a Națiunii[7].
Cu și mai multă deferență va fi tratat soldatul
necunoscut, fără nume și fără grad, îngropat în centrul pieței Place de lʼEtoile
– omagiul adus celor mai mari glorii militare ale Revoluției și ale Imperiului,
locul unde vor fi legitimate toate actele solemne simbolizând destinul unitar
al Franței și măreția ei în raport cu propriul trecut și cu alte state. Această
recunoaștere oficială și națională a soldatului simplu îi dă încă o dată
dreptate lui Hegel, pentru care războiul era cea mai mare încercare din viața
popoarelor prin aceea că indivizii (ca entitate a sferei economice – ca
proprietate privată) se puteau autodepăși spre a se regăsi în unitatea Totului
întrupat în poporul-națiune, al cărui
nume este Patria.
Acest mod de a
acționa al statelor și al popoarelor europene a promovat un fel de cult al
violenței extreme produse de războiul total, dar în același timp a consolidat
legitimitatea acestei noi forme politico-economice, statul-națiune, specifice
celei de-a doua modernități. Căci nu mai era de-ajuns impunerea (în unele
cazuri, chiar inventarea) unei limbi literare comune și, odată cu limba, a unei
literaturi, a unui teatru, a unor narațiuni fondatoare, a unei istorii
prezentate ca memorie colectivă (?), a unei filosofii pledând într-un jargon
logico-metafizic pentru o esență națională ireductibilă, a unor științe sociale
care să „confirme acest adevăr” în domenii mai empirice; de acum încolo trebuia
ca, prin ceremonii funerare naționale, acești morți să fie integrați nominal în
saga gloriei și a eroismului prin care se făurește istoria Națiunii. Iar textele nu erau de-ajuns, căci
textele îl mențin pe cititor într-o relație individuală cu evenimentul. Era
nevoie de acte colective desfășurate sub egida statului în numele căruia se făcuseră
toate acele sacrificii. Sigur, în teatrele celor mai sângeroase bătălii existau
cimitire imense, unde – ca primă manifestare a egalității în fața morții –
crucile albe, identice se înșiră ordonat până la orizont (Verdun sau Redipuglia,
în provincia Gorizia), existau cenotafuri; însă, pentru a pune laolaltă particularul
– teritoriul local –, și generalul, adică statul-națiune, municipalitățile,
departamentele și arondismentele marilor orașe au înălțat monumente, împărțind teritoriul
național într-o rețea cât mai fină pentru ca fiecare comună să poată aduce un
omagiu celor căzuți pentru Patrie.
În satul meu din Cévennes, textul înscris pe monumentul soldaților
aparține modelului general: « Sainte Croix Vallée française à ses enfants
morts pour la Patrie » (Sainte Croix Vallée franceză, copiilor săi morți
pentru Patrie”) – particularul, copiii satului, și-a dat viața pentru general,
Patria… Cum să nu vezi în coloanele înălțate, în statuile simple ori de grup,
în basoreliefuri sau în haut-relief-uri,
marea comuniune a morților și a viilor reunind într-o singură structură
organică și pentru „eternitate” pe toți copiii Patriei și, prin materializarea
imediată a sacrificiului și a morții, dând drept memoriei glorioase și
colective să șteargă suferințele mărunte?
După sângele amestecat cu noroi
și excremente, după țeste și membre zdrobite, după atâtea burți despicate,
oamenii erau, iată, primiți la sânul unei Patrii-femeie, ca o înviere, și toți
cei în viață puteau murmura: „Dulce
et decorum est pro patria mori” („Dulce și frumos este să mori pentru
țară”), pentru a adăuga deîndată, ca un fel de răzbunare post factum: „Pereant amici dum inimici una intercidant”
(„Ca dușmanul să piară, piară, la nevoie, și prietenul”).
Or, după cum se știe, omul comun,
mai mult sau mai puțin umil, tu, cititorule, sau eu, nu poate accepta efemerul
și precarul; avem o nevoie înnăscută de siguranță: prin mijlocirea unui
monument, uniunea generalului cu particularul ne înscrie, deci, în acel „etern”
pe care germana o exprimă cu mai multă forță metafizică decât francezele „mon
village” sau „ma ville” („orașul meu”, „satul meu”): e vorba de Heimat, care în italiană ar suna așa: il mio paese.
Exodul rural masiv de după Al Doilea Război Mondial, industrializarea
generalizată și faraonică au marcat – se vede cu ochiul liber – vremurile
noastre în chip radical. Se pare că cei treizeci de ani glorioși[8]
și criza economică, în Occident, pe de o parte, apoi hiper-dezvoltarea
industrială din perioada comunistă și cei douăzeci de ani de postcomunism
ambalați în terapii de șoc și tranziție, în Est, pe de altă parte, au erodat
unitatea poporului-națiune, în bună parte himerică, dar totuși o unitate. Sub
biciul individualismului economic, favorizând doar hedonismul consumerist –
fantasmă sau coșmar? – vremuri nomade ne semnează soarta. Cât despre morți, cum
spune poetul „Cei răposați, sărmanii, de chin în veci nu scapă”[9]…
Claude Karnoouh
Paris, septembrie 2012
Traducere
din franceză de Teodora Dumitru
Der Kampf als
inneres Erlebnis („Lupta ca experiență interioară”), 1922.
Sturm („Asaltul”) 1923.
Feuer und Blut. Ein kleiner Ausschnitt aus
einer grossen Schlacht („Foc și sânge.
Un mic fragment dintr-un mare război”), 1925.
[2] Unele au fost publicate de Constantin Brăiloiu în Poeziile soldatului Tomuț din războiul
1914-1918, București, 1944. Un astfel de text se găsește și în arhivele
mele de cercetare – un fel de Odisee, în 2 500 de versuri, redactată de Alexa
Paul din Breb (Maramureș).
[3] Dintre pacifiști,
trebuie pomeniți francezii Jean Jaurès (asasinat în preziua declarației de
război) și Romain Rolland, germanii Rosa Luxemburg, Fritz Küster, Hugo Ball,
Ernst Bloch și Franz Werfel, austriecii Stefan Zweig și bineînțeles Karl
Krauss, a cărui monumentală piesă de teatru e una dintre cele mai violente
șarje împotriva artizanilor războiului, a industriașilor, politicienilor și
ofițerilor superiori: e vorba de Die letzten Tage der Menschheit („Ultimele zile ale umanității”), 1918. Despre entuziasmul suscitat de acest text
în urma lecturilor publice din 1917 depune mărturie Elias Canetti în Karl
Krauss – Schule des Widerstands, Macht
und Überleben („Karl Krauss – Școala resistenței, a puterii și a
supraviețuirii”), 1972.
[4] Kaiserul Wilhelm al
II-lea, după măcelul de la Verdun, a zis: „Das habe ich nicht gewollt” („Nu asta am vrut”). N-a vrut, și totuși s-a
întâmplat.
[5] În primele luni de
război, pe frontul franco-german, din patru milioane de oameni mobilizați în
1914, francezii au pierdut – morți, răniți și dispăruți – un milion de soldați,
adică un sfert din efectivele cu care intraseră în luptă…
[6] În România, ca și în
noua Iugoslavie de la 1920, monumente închinate morților pentru patrie nu se
puteau construi oriunde, dat fiind că o parte însemnată a cetățenilor luptaseră
în tabere adverse și, dincolo de asta, în unele regiuni existau puternice
minorități naționale care nu se recunoșteau în noile state-națiuni de după
1920. În Iugoslavia, slovenii, sârbii din Voivodina și croații luptaseră
alături de austro-ungari; în România, sașii, șvabii și românii transilvăneni luptaseră
și ei în armata austro-ungară; cât despre soldații sași sau șvabi morți în
luptă de partea armatei imperiale austriece, numele lor au fost înscrise pe
plăci de marmură aplicate pe zidurile bisericilor lor, luterane sau catolice.
[7] În Franța, în interval
de cinci ani, între 1919 și 1924, municipalitățile și departamentele, cu sau
fără ajutorul subscripțiilor populare, au ridicat în cinstea eroilor cca 35 000
de monumente.
[8] „les trentes glorieuses” – sintagmă
desemnând perioada cuprinsă între 1945 și 1975, de masivă dezvoltare economică
în Franța, Italia și ceva mai târziu în Germania (n. trad.).
[9] Charles Baudelaire, « La servante au grand
cœur», în traducerea lui Perpessicius (Charles Baudelaire, Les Fleurs de mal/ Florile răului, ediție de Geo Dumitrescu,
București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 319).
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire