Oare mai există Europa?

 Nu încerc, în acest eseu, să dau o lecţie de morală cuiva, indiferent cine ar fi acela, nici să proclam anumite bune intenţii privind modul de a fi al unui ‘idealism de vis’, cum spunea Nietzsche, sau privind cel specific pentru wishful thinking: ‘trebuie… nu avem decât să… facem aşa sau aşa’, pentru a modifica reprezentările şi comportamentele oamenilor.

«Odatǎ cu prăbuşirea Zidului Berlinului, uşa Europei atât de mult râvnite ni se pǎrea larg deschisă! Cu toate acestea, şi foarte repede, am descoperit, mai întâi uimiţi, pe urmǎ surprinşi şi, în final, dezorientaţi, că Zidul nu era decât o oglindǎ care, dupǎ ce a fost spartǎ, dezvǎluia spaţiul viselor şi al fantasmelor în care ne închiseserǎ puteri devenite absurde. Europa ca soluţie la problemele noastre cotidiene s-a metamorfozat în iluzie, din momentul în care ne-am conformat cu entuziasm legilor economiei de piaţǎ, confundându-le cu legile democraţiei şi ale societǎţii civile. Or, piaţa, ca destin istorial al modernitǎţii târzii şi ca ipostazǎ a occidentalizǎrii lumii (cu reversul sǎu, integrarea lumii a treia în Occident) se desfǎşoarǎ în adevǎrul sǎu cel mai radical, dincolo de Europa geograficǎ şi de Statele Unite, investind în forme de organizare politice şi sociale în care democraţia şi societatea civilǎ strǎlucesc prin absenţǎ»

La întrebarea pe care o ridică aceste afirmaţii : ‘dar cum să faci aşa sau aşa ?’, nu ni se oferă decât fie o tăcere jenată, fie viziuni sigure asupra viitorului, în general repede dezminţite de mersul evenimentelor. Pentru că, într-adevăr, cum să schimbi mentalităţile şi reprezentările unor popoare întregi ? O asemenea alchimie socială nu se realizează nicidecum în câţiva ani. Când totul trebuie reconstruit – nu doar dreptul instituţional, cel public şi cel privat, cel administrativ şi financiar, ci şi, în acelaşi timp, interiorizarea acestor jocuri democratice, ba chiar, lucru încă mai complex şi mai enigmatic, manierele unei noi convivialităţi cotidiene – sarcina devine titanică. Simplul bun simţ comun a fost de ajuns ca să ne înveţe că e nevoie de timp ca să forjezi o nouă societate. Elitele, cât de erudite ar fi ele, şi înlocuirea economiei de stat cu un  capitalism înrudit cu neguţătoria de bazar, nu sunt de ajuns pentru a construi bazele unei societăţi civile. Toată experienţa istorică modernă a Europei occidentale dovedeşte cât de mult timp le-a trebuit sutelor de funcţionari şi de jurişti, miilor de meşteşugari, de negustori şi de muncitori, sutelor de mii de ţărani, toţi angajaţi în lupte juridice şi economice implacabile, în necruţătoare lupte sociale, pe scurt în lupte politice, pentru ca, dând dovadă de inteligenţă, şiretenie, curaj şi uneori abnegaţie, dar adesea folosind violenţa, să impună Domnitorului ceea ce constituie esenţa însăşi a divizării responsabilităţilor, drepturilor şi puterilor între public şi privat, şi anume voinţa generală şi domnia legii.

De fapt, toate pledoariile moraliste, veleitare, pe tema  ‘tranziţiei’ nu sunt decât traduceri ale unor jocuri de interese imediate, ascunzând cititorilor sau auditorilor încercările dificile care le pândesc şi, last but not least, escamotând neputinţa intelectualilor în faţa cursului istoriei. Se cuvine ca, manifestând umilinţa necesară, să măsurăm proporţia în care previziunile noastre cele mai savante (cele mai ştiinţifice!) au fost adesea dezminţite de evenimente – iar căderea comu­nismului ne-a oferit recent  exemplul cel mai izbitor. Ar trebui aşadar să arătăm puţină modestie cu privire la puterea predictivă a interpretărilor noastre: ele rămân mereu ceva de domeniul relatărilor despre prezent. Cum scria cândva istoricul Marc Bloch, după înfrângerea din 1940: ‘Oamenii sunt totdeauna mai aproape de vremurile lor decât de părinţii lor’. Fără a ne situa nici la dreapta, nici la stânga, ci în altă parte, cum ar fi scris Ernst Jünger, să nu ezităm nici o clipă de a enunţa (nicidecum a denunţa) banalitatea terifiantă a lucrurilor şi a evenimentelor, atunci când sunt lăsate să se înfăţişeze în realitatea lor fenomenală cotidiană şi, mai ales, atunci când nu confundăm pe a vrea cu a putea – o confuzie despre care ştim că i-a împins pe comunişti să comită crime cu acea conştiinţă senină pe care le-o dădea convingerea lor că îi schimbă pe oameni spre binele lor. Ştim dintotdeauna că infernul e pavat cu cele mai bune intenţii. Indiferent care ar fi opţiunea politică a unui om din Europa de est, ideea de ‘a intra în Europa’ ocupă gândirea tuturor, ajungând să se transforme într-un slogan pozitiv, ‘trebuie să intrăm cu orice preţ’, sau negativ, ‘nu ne vindem ţara la străini’, ceea ce nu schimbă nimic din fondul chestiunii pe care o ridică această repetitivitate obsesivă. De ce această obsesie? Pe cât ştiu, România, de exemplu, este în Europa (fie chiar şi la porţile Orientului, cum le place să amintească prietenilor mei români şi maghiari, cu o anume complezenţă faţă de gravele disfuncţii ale societăţii lor). De ce oare ar mai trebui să intri într-un loc unde eşti deja instalat? Pe de altă parte, de ce ar trebui să vinzi ţara la străini ? De multă vreme, politica externă, comerţul şi cultura română întreţin raporturi pozitive şi/sau negative, fiind deci într-o simbioză reactivă, cu Europa şi cu lumea. Întrebări paradoxale, dacă este să ni le punem.

Astfel puse, aceste întrebări sunt totuşi greşit formulate, şi de aceea vin atâtea enunţuri meschine şi stupide să ţină loc de răspunsuri la ele. Pentru vechea Europă comunistă, chestiunea Europei nu poate fi echivalată cu o reîntoarcere la locul său socio-politic după o lungă absență. Trebuie încă să ne asigurăm că în esenţa sa acest loc întruchipează prezenţa mult dorită ? Mai înainte de asta, s-ar cuveni deci să ne interogăm pentru a afla dacă acest topos geografic numit Europa este încă acelaşi cu acea Europă intangibilă şi imuabilă ce alimenta această speranţă. Altfel spus: mai există oare Europa? Sau, în termeni heideggerieni: care este esenţa (Wesen) fiinţării europene? Pusă astfel, întrebarea se înfăţişează într-o lumină mult mai complexă, pentru că are drept arie de desfăşurare însăşi dezvoltarea ultimei metafizici.

Să-mi îngăduie cititorul să-l pastişez aici pentru o clipă pe Nietzsche. Verva sa penetrantă şi iconoclastă ne va ajuta să sesizăm mai bine miza chestiunii. În două texte foarte celebre[i], Nietzsche ne vorbeşte de ‘oamenii fără patrie’[ii] ca  fiind oamenii viitorului. Care sunt aşadar caracterele acestor oameni ‘fără patrie’ care ar fi sarea pământului? Nietzsche ar fi spus cam aşa ceva:

— Nu concepem, nu voim să ne întoarcem la nici un fel de trecut. Nu suntem liberali, nu lucrăm în favoarea progresului, căci el lucrează foarte bine şi fără noi. Nu ascultăm glasul sirenelor pieţei libere, nici pe acela al socializării producţiei: toate conduc la mediocritatea spiritului. Cei fără patrie nu trebuie să se acomodeze la modele vremii, nici să se lase laminaţi de idei de-a gata. Din acest motiv nu iubim umanitatea în general, sub auspiciile unui sistem filosofic ce reduce realul la termenii unui logos identificat cu subiectivitatea. Nu vom cădea niciodată în capcana unei alte iluzii, nu ne vom face niciodată portavocea naţionalismului şi a urii de rasă, în numele unei oarecari esenţe permanente a unui popor.

— Şi apoi, unii vor spune că suntem prea dezinvolţi sau prea răutăcioşi; alţii ne vor invidia pentru că suntem prea răsfăţaţi. Poate că suntem toate astea, dar nu ne vom lua măsuri de siguranţă în acest sens, pentru că de multă vreme respingem cu superioritate profețiile oamenilor resentimentului.

Nietzsche ar mai fi zis şi:

— Am călătorit prea mult, suntem prea bine avizaţi; iar eu aş adăuga că suntem prea bănuitori, din simplul fapt că acum, la sfârşitul acestui secol, ne-a fost dat să fim, unii moştenitorii călăilor, alţii ai victimelor, şi toţi la un loc martorii  — aici Estul şi Vestul amestecându-se — celor mai mari aventuri mortificatoare pe care le-a inventat şi instrumentat vreodată Europa.

— Noi, cei fără patrie, ar trebui să trăim la distanţă de ceilalţi, separat, în munţi, în păduri, cum scria cândva Ernst Jünger în Der Waldgang?  Trebuie să fim inactuali, să fim scutiţi de vituperările moraliştilor vanitoşi ce ştiu totdeauna să se adapteze la actualitate, să se conformeze la toate politicile cu viaţă scurtă, care nu fac decât să perpetueze invidia, răzbunarea, ura, dezbinarea? Tot atâtea premise pentru tirania pe care prezentul o exersează în numele eternităţii.

— În sfârşit, noi ce fără patrie, suntem oamenii moderni care nu participă deloc la auto-idolatria omului, fie că aceasta se încarnează în ura faţă de oricare altul, faţă de cel arhaic, dacă mai există, sau faţă de celălalt ca figură negativă a eului însuşi, văzută în oglinda ‘ipseităţii’ sale[iii]. Căci, mai întâi, noi repudiem acea auto-idolatrie a omului care se manifestă într-un individualism în care sensul fiinţei se sprijină pe omul însuşi, dar care, în capcana limbajului obiectivării infinite generate de raţionalitatea calculatorie, îşi disimulează veritabilul Viţel de aur al productivităţii — ceea ce Gianni Vattimo numeşte ‘uzarea fiinţei prin valoarea de piaţă’, Remo Guidieri numeşte ‘confuzia fiinţei cu buna stare a fiinţei’ iar Gilles Lipovetski ‘substituirea Binelui cu bunăstarea’. Noi, cei fără patrie, constatăm triumful imanentului, tot atât de mult al aceluia care se livrează în obiectivarea actualizantă şi istoricistă a poporului în modalitatea Volk und Macht, cât şi a aceluia care, în ultimă instanţă, pendulând între politică şi etică, a redus omul la condiţia de a nu mai fi decât un producător-consumator-şomer.

În faţa acestei auto-idolatrii, omul a pierdut nu doar orice simţ al transcendenţei, dar şi orice capacitate de a deschide aici posibilităţi care să nu fie deloc nişte simulacre. În fața acestei dominaţii a negativismului faţă de altul sau a productivismului autonom,  lipsit şi de credinţă, şi de lege, Gérard Granel ne mobilizează să intrăm în disidenţă, în  numele politicii şi al eticii, pe o cale eminamente ‘inactuală’: cea a gândirii critice asupra logicităţii generalizate şi a vacuităţii oricărei reconstrucţii obiectivizante a Fiinţării, reduse la subiectivitatea apodictică a unui ego oarecare.

De aceea aş dori ca, în câteva fraze cu siguranţă prea rapide, să revin asupra aserţiunilor antropologice întrucâtva stranii ieşite din pana ultimului metafizician de anvergură, (şi încă de ce anvergură!), mă refer la Husserl, care, în crepusculul vieţii sale, avertiza Europa, pe care o venera atât de mult, de catastrofa iminentă ce ameninţa să-i distrugă figura spirituală. Graţie acestor câteva remarci vom ghici unde anume se situau impasurile metafizicii sale ultime şi unde, sub una din cele mai înalte ţinute morale din perioada interbelică, cele mai bune intenţii umaniste puteau să ducă o gândire magistrală, călăuzită de voinţa de a reconstrui spiritualitatea europeană pe baza unei fundaţii logice, pure şi fără nimic altceva decât ce produce raţionalitatea, spre o viziune periculos etnocentrică şi uniformă a viitorului omului, exact cea pe care prezentul nostru o desăvârşeşte întru totul.

Cu toate acestea, trebuie sǎ încep cu sfârşitul şi sǎ citez concluzia faimoasei conferinţe de la Viena, exprimatǎ în … 1935[iv] :

« Criza existenţei europene nu poate avea decât douǎ ieşiri : fie declinul Europei, devenitǎ strǎinǎ faţǎ de propriul sens raţional al vieţii, cǎderea în urǎ spiritualǎ şi barbarie, fie renaşterea Europei pornind de la spiritul filosofiei, graţie unui eroism al raţiunii ce depǎşeşte definitiv naturalismul. Cel mai mare pericol care ameninţǎ Europa este oboseala. Sǎ luptǎm ca « buni europeni » [v] împotriva acestui cel mai mare dintre pericole, cu acea vitejie care nu se mai teme de infinitatea luptei şi vom vedea atunci ieşirea din flǎcǎrile nihilismului, din tirul disperǎrii care pune la îndoialǎ vocaţia Occidentului în faţa umanitǎţii, din cenuşa marii oboseli, [vom vedea] pasǎrea Phoenix care învie, cu o nouǎ viaţǎ interioarǎ şi un nou suflu spiritual, chezǎşie a unui mǎreţ şi lung viitor pentru omenire: cǎci doar spiritul este nemuritor. »[vi]

O asemenea profesiune de credinţǎ trebuie sǎ ne emoţioneze şi sǎ merite respectul nostru, şi aceasta cu atât mai mult cu cât suntem în 1935, cu patru ani înainte de cel mai mare rǎzboi civil generalizat cǎruia i-a dat naştere Europa şi care a cuprins şi restul lumii; cu opt ani înainte de începutul Gulagurilor din Europa de Est – dar, trebuie reamintit, în timp ce maşinǎria Gulagului sovietic funcţiona deja la capacitate deplinǎ.

Husserl contura astfel cea mai înǎlţǎtoare dintre ipostazele spirituale pe care Europa trebuia sǎ şi le însuşeascǎ. Or, ştim bine cǎ Europa nu s-a restabilit deloc pe fondul acestei spiritualitǎţi raţionale, ci pe acela al unei alte raţionalitǎţi, separate de orice fundament transcendent: Capitalul, ca o formǎ de calcul bazat pe o obiectivare infinitǎ a timpului şi a lumii. Aceastǎ obiectivare reprezintǎ ştiinţa ca inovaţie tehnicǎ golitǎ de orice conştiinţǎ a scopurilor sale, organizarea temporalǎ a întregului socius în jurul integrǎrii acestor inovaţii în producţie şi, graţie stimulǎrii publicitare obsedante, reprezintǎ subordonarea sferei private exclusiv consumului acestor inovaţii; pe scurt, înseamnǎ înlocuirea oricǎrei conştiinţe politice şi etice cu o conştiinţǎ economicǎ, pe care lumea ca physis o obţine din noutatea infinitǎ a lucrurilor.

Piaţa este consideratǎ unica lege a devenirii umane. Putem spune cǎ, odatǎ cu Husserl, s-a încheiat cu un eşec cel mai grandios şi puternic efort fǎcut vreodatǎ de gândirea umanǎ de a construi o nouǎ moralǎ pe verbul raţionalitǎţii şi aceasta pânǎ la „primele principii” ale ştiinţei, respectiv, în termeni husserlieni, pânǎ la primul principiu al filosofiei.

Figura spiritualǎ a Europei, fǎuritǎ de cel mai mare dintre metafizicieni dobândeşte, însǎ, un aspect îngrijorǎtor în interiorul aceluiaşi text, în care apar fraze încǎrcate cu un sens terifiant, deşi eu nu pretind câtuși de puțin cǎ acest sens ar fi avut vreo consecinţǎ practicǎ. În realitate, metafizicianul nu poate influenţa cursul politic şi social al evenimentelor; în schimb, el le repereazǎ şi le reflectǎ în idiosincrazia limbajului sǎu:

«În sens spiritual, este evident cǎ dominioanele britanice, Statele Unite etc. aparţin Europei; nu însǎ şi eschimoşii sau indienii din rezervaţiile strǎine, şi nici ţiganii care vagabondeazǎ întruna prin Europa».

Husserl adaugǎ:

«În Europa se gǎseşte ceva unic, pe care îl simt toate celelalte grupuri umane la noi şi care este pentru ele independent de orice chestiune de utilitate. Chiar dacǎ voinţa de a-şi conserva propriul spirit rǎmâne intactǎ, aceste grupuri manifestǎ o tendinţǎ de a se europeniza din ce în ce mai mult, în vreme ce noi (dacǎ avem o bunǎ înţelegere în ceea ce ne priveşte pe noi înşine) nu ne vom indieniza (de pildǎ) niciodatǎ».

În concluzie, Husserl opune ceea ce în alt loc numeşte «umanitǎţi naturale» umanitǎţii împlinite în propria sa istoricitate şi având conştiinţa acestei istoricitǎţi; umanitate care nu este alta decât aceastǎ Europǎ modernǎ, desigur, provenitǎ de la greci (deşi pentru Husserl şi în pofida eforturilor lor, grecii rǎmǎseserǎ încǎ în finitudine), însǎ în mod esenţial animatǎ de infinitatea obiectivǎrilor carteziene, pe care, aşa cum scrie Gérard Granel, o «retroproiecteazǎ asupra logicii platoniciene».[vii] Ce se poate spune, astfel, despre Babilonul şi Egiptul faraonilor, cu siguranţǎ victime ale acestui naturalism prelogic propriu oricǎrei umanitǎţi care nu s-a împlinit încǎ în raţionalitatea ştiinţificǎ şi în conştiinţa limpede a acestei raţionalitǎţi? Ce se poate spune despre India şi mai ales despre China, de patru ori milenare şi care, dincolo de expansiuni şi decǎderi, de fǎrâmiţarea produsǎ de puterile occidentale, urmatǎ de o victorie a unitǎţii naţionale realizate de comunism şi ajunsǎ, astǎzi, la pragul unui redutabil capitalism, îşi pǎstreazǎ cu o fermitate fǎrǎ seamǎn conştiinţa propriei singularitǎţi? Oare este o întâmplare faptul cǎ astǎzi China se autodesemneazǎ ca imperiu al centrului? Sau este ea oare pe cale sǎ devinǎ centrul viitorului capitalism asiatic (poate al capitalismului mondial?) sau cǎ, astǎzi, Statele Unite se tem de prima sa figură triumfǎtoare, Japonia?

Este adevǎrat cǎ Europa spiritualǎ despre care vorbeşte Husserl a pregǎtit cucerirea lumii, chiar dacǎ, pentru a rǎmâne la nivel antropologic, aceastǎ cucerire s-a fǎcut mai întâi prin cruce şi sabie, sub imperiul setei de aur şi în numele transcendenţei creştine; apoi, prin extinderea comerţului cu sclavi, prin vânzarea mǎrfurilor de schimb şi a stofelor, prin cultura trestiei de zahǎr – pe scurt, sub legea de fier a celebrului comerţ triunghiular.[viii] Aceastǎ cucerire s-a desfǎşurat ulterior prin colonizare, întinsǎ în limitele teritoriilor cunoscute, pentru a se desǎvârşi prin decolonizare şi capcana datoriilor.[ix] În cinci secole, imanenţa şi-a pecetluit victoria, astfel cǎ, începând cu secolul al XVIII- lea, terenul era în mare mǎsurǎ pregǎtit pentru dezvoltarea fǎrǎ oprelişti a productivismului logico-financiar generalizat al secolului XX.

Cu toate acestea, din discursul lui Husserl se înalţǎ a contrario un adevǎr greu de conceput în esenţa sa. Fiind ultimul şi cel mai mare dintre gânditorii clasici, şi nu primul dintre contemporanii noştri, Husserl nu era atent la anumite evenimente din vremea sa. Desigur, popoarele lumii s-au europenizat sau, mai bine spus, occidentalizat, însǎ noi, ceilalţi europeni, noi, occidentalii, nu ne-am „indienizat” şi noi întrucâtva ? De la începutul secolului XX asistǎm la o veritabilǎ exotizare a Occidentului, pe care o constatǎm în comerţul cotidian, în modificarea obiceiurilor noastre alimentare şi a modelor vestimentare, a gusturilor muzicale şi artistice, mergând pânǎ la admiraţia noastrǎ faţǎ de religiile orientale pe care unii le practicǎ (aş spune, le consumǎ!) tot aşa cum alţii practicǎ jogging-ul sau body-building-ul. Exotizare care se manifestǎ şi prin extinderea turismului de masǎ, în vreme ce ghetourile lumii a treia se înmulţesc chiar în interiorul marilor metropole europene, ale cǎror monumente reprezentau odatǎ una dintre semnǎturile metafizice ale Europei spirituale. De fapt, odatǎ ce aceastǎ figurǎ spiritualǎ s-a desprins de transcendenţa originii sale, ea a putut, fǎrǎ rezerve, sǎ fagociteze, sǎ anexeze, sǎ ingereze, sǎ digere, sǎ comercializeze ansamblul culturilor lumii. Or, prima manifestare a acestei forţe integratoare şi sincretice este perfect sesizabilǎ în transformarea artelor contemporane şi în triumful mercantilizǎrii lor sub diverse forme degenerate.

Aşa cum ştim, Husserl încercase sǎ rezolve criza fundamentelor care, la finele secolului trecut, se înfǎţişa filosofiei sub urgenţa întrebǎrilor ridicate de descoperirile noilor matematici şi ale ştiinţelor. În aceeaşi perioadǎ, arta occidentalǎ se îndoia de idea

neoplatonicianǎ de frumuseţe moştenitǎ din Renaştere şi traversa o crizǎ la fel de gravǎ: aceea a fundamentelor reprezentǎrilor obiectului. Tocmai pentru a rezolva aceastǎ crizǎ, artiştii s-au întors la primitivitate, pentru a-i capta forma (bineînţeles, fǎrǎ a-i putea surprinde spiritul în propria sa transcendenţǎ). În artǎ s-au întrupat premisele acestei noi figuri unitare care constituie europenizarea lumii, care pecetluieşte (paradoxal, în aparenţǎ) sfârşitul spiritualitǎţii europene. Astfel, o nouǎ figurǎ ia naştere, aceea a Statelor Unite, nu doar ca simplǎ ipostazǎ a Europei, ci ca occidentalizare a lumii. În aceastǎ nouǎ figurǎ, orice transcendenţǎ se detaşeazǎ şi se realizeazǎ captarea generalizatǎ nu doar a celuilalt „exotic”, ci şi a noastrǎ înşine, europenii.[x]

Nu este o întâmplare cǎ, la momentul de rǎscruce al anilor ’50 şi dupǎ primele tentative europene (cubism, expresionism german, suprarealism), captarea artelor primitive se generalizeazǎ în Statele Unite şi dacǎ, dupǎ ce şi-a exterminat indienii, America de Nord omagiazǎ, în fine, unul dintre cei mai mari artişti contemporani ai sǎi, Jackson Pollock, ale cǎrui opere din ultima perioadǎ, dripping, se inspirǎ direct din desenele pe nisip ale Pieilor Roşii. Nu este o întâmplare nici cǎ în 1982 la New York, MOMA organizeazǎ cea mai importantǎ expoziţie pe tema Primitivismul în artele secolului XX; nici cǎ, în 1988, la Paris, Muzeul naţional de artǎ contemporanǎ  Beaubourg punea în scenǎ unul dintre cele mai importante spectacole de artǎ vie sub titlul Les magiciens de la Terre, care le oferea vizitatorilor-spectatori un ansamblu de întâlniri, de confruntǎri, de co-realizǎri ale operelor între artizani, vrǎjitori, şamani indigeni (africani, indieni din cele douǎ Americi, hinduşi, haitieni, aborigeni australieni, polinezieni, melaneziani) şi artişti plastici contemporani de renume, veniţi din lumea întreagǎ. Odatǎ cu derizoriul Ready-made-urilor sau acel al Arte povera — realizată din obiecte industriale sau din deşeuri ale societăţii de consum, ne-am confruntat cu sfârşitul valorilor estetice în registrul lui «totul este posibil», cand arta însăşi devine o piaţă care se integrează pieţei generale a valorilor financiare în marele joc speculativ planetar.

De asemenea, nu ţine de întâmplare nici faptul că, după ce a fost exilat în ghetourile negre, jazz-ul (formă sincretică ce îmbină muzica europeană şi cea africană[xi]), sub diverse forme comerciale dintre cele mai bastarde, a cucerit lumea şi dacă (un exemplu printre atâtea altele), formaţia Beatles a ştiut să armonizeze cu geniu muzica indiană cu ritmul sincopat al ragtime-ului[xii]. Puţin mai tarziu, o întreagă pleiadă de muzicieni americani care se opuneau războiului din Vietnam şi acelui American way of life,  Hippies, îşi lansau pe piaţă, după concerte –monstru (500.000 de spectatori în Central Park în 1969 !), discurile şi o nouă modă vestimentară indiană, aşa cum vor face mai târziu, în contextul liberalismului reaganian, punkiştii şi rapperii, combinând muzica frustă şi brută a unui Schprache Gesang popular, provenit din ghetourile urbane cu un stil vestimentar de frondă şi comerţul discurilor, casetelor şi videoclipurilor.

Acestea fac parte din modernitatea noastrǎ, pe care o trǎim în fiecare zi şi din tot ceea ce apreciazǎ copiii şi studenţii noştri. Or, aceastǎ mutaţie a gusturilor, a aspiraţiilor, a modelelor ideale, aceastǎ rǎsturnare a valorilor Frumosului, Binelui şi Adevǎrului la scara democraţiei de masǎ nu s-a realizat câtuşi de puţin în sfera unei raţionalitǎţi spirituale recucerite pe barbaria teologiilor politice desprinse de orice moralǎ (fascismul, nazismul şi comunismul real), ci pe anularea înseşi a moralei, a politicii şi a esteticii în favoarea economiei. De aceea, tinerele generaţii ale postcomunismului nu s-au occidentalizat neapǎrat în cadrul arhaic al universitǎţilor, moştenitoare tardive şi derizorii ale idealismului german degenerat, cât mai degrabǎ prin explozia jazz-ului, a rock-ului, a muzicii pop şi rap româneşti, maghiare, slovace, poloneze, ruse etc şi prin frecventele concerte internaţionale care se organizeazǎ peste tot în Europa de Est în faţa unor imense mulţimi de tineri entuziaşti. Prin crearea acelor Total Art Shows (muzicǎ şi show-ul care o însoţeşte), sau prin participarea la acestea, tineretul universitar şi artistic se integreazǎ, de fapt, în mişcarea generalǎ a lumii[xiii]. În acest sens, ne putem aminti cǎ personalitatea care a obţinut cel mai mare succes în vizita sa în România postcomunistǎ nu a fost nici regele Mihai, nici diverşi conducǎtori politici din Occident care au continuat sǎ vinǎ dupǎ 1990, ci Michael Jackson – ale cǎrui turnee şi concerte au fost organizate de compania Pepsi-Cola —, care şi-a permis sǎ-i facǎ sǎ aştepte în ploaie pe Preşedintele Republicii şi pe Primul Ministru. Un asemenea eveniment trebuie nu doar apreciat la justa sa «valoare» — respectiv prin referire la toate valorile Show business şi ale comerţului pe care le reprezintǎ şi, totodatǎ, le mascheazǎ[xiv] —, ci, mai mult, trebuie gândit în semnificaţia sa istoricǎ.

Unde este astǎzi Europa ? Unde este aceastǎ Europǎ care a inventat raţionalitatea şi a pus-o în slujba logicii productivitǎţii? Este peste tot. Este, cu siguranţǎ, Europa geograficǎ, dar mai cu seamǎ fiii sǎi risipitori, America de Nord, Japonia, Bangkok, Singapore, Hong Kong, Taiwan, Coreea de Sud, China, Africa de Sud, Irak, Siria, Israel, Mexic, Argentina, Brazilia. «Europa-Ființare» ni se înfǎţişeazǎ, aşadar, peste tot, adicǎ nicǎieri.  Europa, ca figurǎ inauguralǎ a mobilizǎrii generale a Lucrǎtorului (Der Arbeiter)[xv] şi ca model social al productivitǎţii s-a autodizolvat într-o occidentalizare a lumii şi integrarea la scarǎ mondialǎ a lumii a treia în Occident. În domeniul culturii, occidentalizarea apare în multiplicarea sincretismelor, în care se îmbinǎ toate culturile lumii, într-o simultaneitate şi un interschimb infinite, culturi explicate (ca legi ale fizicii), folclorizate (ca spectacole de varietǎţi) şi mercantilizate (ca orice altǎ marfǎ).

De asemenea, [Europa se regǎseşte] în aspiraţia pentru o neutralitate axiologicǎ, modalitatea în care limbajul ştiinţelor sociale reduce orice diferenţǎ culturalǎ, cu inocenţa unei metalimbi care îşi are originile în metafizica europeanǎ – ca şi cum idiosincrazia limbilor naturale s-ar putea reduce la subiectivitatea unui logos ce obiectiveazǎ viaţa sub forma unor calcule statistice sau a unor predicate logice. A gândi astfel înseamnǎ cu adevǎrat a identifica viaţa (Fiinţarea în diversele sale ipostaze) cu o temporalitate conceputǎ dupǎ ritmurile productivitǎţii industriale şi exigenţele domeniului logico-financiar[xvi]. Rǎmâne, cu toate acestea, o singurǎ diferenţǎ, care nu mai ţine de culturǎ sau de civilizaţie, ori, dacǎ preferǎm aceastǎ formulare, de transcendenţǎ: este vorba de diferenţa fondatǎ pe modul în care renunţarea treptatǎ la transcendenţǎ a pregǎtit popoarele sǎ se supunǎ logicii tehno-finanţelor sub dominaţia imanenţei sale. Astfel, lumea ca unitate şi totalitate întrupatǎ din aceastǎ logicǎ – prin care sunt abolite orice fel de reconstrucţii diferenţiale între esenţǎ şi aparenţǎ, spirit şi substanţǎ, cuvânt şi lucru – nu mai este un vis frumos sau un coşmar, ci singura realitate, concretǎ şi abstractǎ în acelaşi timp, care ne modeleazǎ experienţa existenţialǎ. Or, aceastǎ realitate nu echivaleazǎ câtuşi de puţin cu împlinirea vreunei filosofii transcendentale, ci cu auto-reprezentarea pe care şi-o creeazǎ realitatea economicǎ generalǎ (Sfânta Treime producţie-consum-profit), care ne dominǎ şi în care va trebui sǎ trǎim, pentru cǎ a devenit natura noastrǎ (physis).

Sǎ o repetǎm: Europa originarǎ – cea care se naşte ca atare în interogaţia greacǎ inauguralǎ a tragediei şi a filosofiei – rǎmâne încǎ vie în labirintul amintirilor noastre, dar nu mai este prezentǎ, aşa cum scria Nietzsche acum mai bine de un secol

«decât în treizeci de cǎrţi foarte vechi care nu au îmbǎtrânit niciodatǎ». Trebuie sǎ constatǎm, fie şi tardiv, cǎ, de multǎ vreme, Europa nu mai era decât o amintire a Europei sau, mai bine spus, o anamorfozǎ a Europei – care nu mai este acolo unde credem cǎ o putem regǎsi, fǎrǎ ca, totuşi, sǎ se fi deplasat cu adevǎrat. Europa s-a întins ca o patǎ de petrol în mijlocul oceanului şi, întinzându-se şi extinzându-se, ea s-a transformat (atât la propriu, cât şi la figurat) în occidentalizare sincreticǎ. Iluzii, fantasme, vise, umbre intermitente, semne fantomatice: Europa s-a arheologizat şi muzeografiat. De acum înainte, formularea întrebǎrii noastre iniţiale «Cum sǎ intrǎm în Europa?» şi-a pierdut orice pertinenţǎ.

Odatǎ cu prǎbuşirea Zidului Berlinului, uşa Europei atât de mult râvnite ni se pǎrea larg deschisǎ! Cu toate acestea, şi foarte repede, am descoperit, mai întâi uimiţi, pe urmǎ surprinşi şi, în final, dezorientaţi, cǎ Zidul nu era decât o oglindǎ care, dupǎ ce a fost spartǎ, dezvǎluia spaţiul viselor şi al fantasmelor în care ne închiseserǎ puteri devenite absurde. Europa ca soluţie la problemele noastre cotidiene s-a metamorfozat în iluzie, din momentul în care ne-am conformat cu entuziasm legilor economiei de piaţǎ, confundându-le cu legile democraţiei şi ale societǎţii civile. Or, piaţa, ca destin istorial al modernitǎţii târzii şi ca ipostazǎ a occidentalizǎrii lumii (cu reversul sǎu, integrarea lumii a treia în Occident) se desfǎşoarǎ în adevǎrul sǎu cel mai radical, dincolo de Europa geograficǎ şi de Statele Unite, investind în forme de organizare politice şi sociale în care democraţia şi societatea civilǎ strǎlucesc prin absenţǎ. Astǎzi, peste tot unde triumfǎ capitalismul cel mai eficient (de pildǎ, în Asia, fie cǎ este în expansiune sau în crizǎ), dominǎ şi forme de putere politicǎ lipsite de orice legǎturǎ cu cele care creaserǎ odatǎ austerul model al capitalismului european clasic, al cǎrui model ideal a fost formalizat de Max Weber. Aceastǎ mişcare este atât de puternicǎ – şi într-atât de adevǎrat istorialǎ – încât noul capitalism occidental (cel al societǎţii de consum şi al revoluţiei informatice şi telematice) pǎrǎseşte zonele geografice de producţie (Europa geograficǎ şi Statele Unite) pentru a se instala în locuri unde legile mai degrabǎ indiferente faţǎ de cetǎţeni şi binele public nu controleazǎ dezvoltarea profitului[xvii]. Nu mai existǎ aici decât împlinirea logico-financiarǎ a destinului modernitǎţii târzii, cu restul sǎu logic integrat, şomajul. Astfel, ceea ce unii definesc în Europa de Est postcomunistǎ ca momentul greu de depǎşit al  «tranziţiei» («terapia de şoc») nu reprezintǎ, la urma urmei, decât un discurs iluzoriu care mascheazǎ evoluţia generalǎ  a capitalismului lumii – în esenţǎ, deteritorializarea acestuia, ceea ce, dupǎ companiile multi-naţionale este definit la ora actualǎ sub numele de companii trans-naţionale, care cautǎ fǎrǎ încetare noi pieţe şi maximizarea infinitǎ a profitului. Fǎrǎ nicio falsǎ ruşine umanistǎ, [sǎ admitem cǎ] « tranziţia» va trebui cândva asumatǎ ca finalitate în sine a «Fiinţǎrii Occidentului» în totalitatea sa, unde Est, Vest, Nord şi Sud se confundǎ: ceea ce în termeni politico-economici este desemnat pompos ca «Noua ordine economicǎ internaţionalǎ». Aici nu existǎ nici intrare, nici ieşire, nici deschidere şi nici închidere, ci o totalitate care ne mişcǎ, acţioneazǎ asupra noastră şi ai cǎrei actori suntem – actori care consimt sau actori rebeli – în funcţie de rolul şi locul pe care ni-l atribuie, la un moment dat al evoluţiei istoriale occidentale, diviziunea internaţionalǎ a muncii, a randamentului şi profitului în imanenţa sa logico-financiarǎ.

Aşadar nouǎ, oameni fǎrǎ-de-patrie ai modernitǎţii târzii, ne revine sarcina redutabilǎ de a gândi aceastǎ nouǎ lume; de a o gândi fǎrǎ nostalgia unui trecut care trebuie reconstruit (adesea mistificat prin natura romanescǎ a naraţiunii istorice[xviii]), dar şi fǎrǎ iluzii naive sau interese meschine vizavi de posibilitatea de a-i oferi un fundament transcendental care, la ora actualǎ, nu este altceva decât o mascǎ respingǎtoare sau seducǎtoare a dominaţiei imanenţei sau, cu alte cuvinte, aceea a dominaţiei nihilismului.

 

Traducere de Ileana Dascălu

---

[i]Le Gai savoir (1883-87, aforism 377), trad. Pierre Klossowski ; Dincolo de bine şi de rǎu (1886, aforism 256), trad. Geneviève Bianquis.

[ii]«fǎrǎ patrie» nu este identic nici cu «apatrid» — concept din dreptul internaţional — nici cu «heimatloss», fǎrǎ rǎdǎcini. Sintagma «fǎrǎ patrie» îi aminteşte pe cei care sunt gardienii unei interogaţii care, încet-încet, se uitǎ, aceea care, odinioarǎ, a inaugurat cuvântul filosofic.

[iii]Claude Karnoouh, cf. capitolul anterior.

[iv]E. Husserl, «Criza umanitǎţii europene şi filosofia», în Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentalǎ, Gallimard, Paris 1976, în traducerea lui Gérard Granel.

[v] Sintagma «buni europeni» este folositǎ aici de Husserl în sensul dat acesteia de Nietzsche. În 1935, trebuia sǎ dea dovadǎ de o mare luciditate şi de curaj pe mǎsurǎ pentru a-şi reînsuşi acest termen în nume propriu, atunci când naziştii, într-un contrasens total, încercau sǎ se revendice de la gânditorul german care denunţase neobosit caricatura spiritului german, devenitǎ expresie a naţionalismului acestui popor. Cf. celei de-a doua conferinţe despre  Viitorul instituţiilor noastre de învǎţǎmânt.

[vi]Pentru o interpretare a conceptului de «spirit» la Husserl şi Heidegger, cf. Jacques Derrida, De l’esprit, Galilée, Paris 1991.

[vii]Cf. comentariului lui Gérard Granel, « L’Europe de Husserl », în Écrits logiques et politiques, Galilée, Paris 1992.

[viii] Cf. Remo Guidieri, L’Abondance des pauvres, op. cit, cap. I, « Babel ».

[ix]Georges Corm, Dette et développement, Publisud, Paris 1982.

Georges Corm, Le Nouveau désordre économique mondial, La Découverte, Paris 1993.

[x] În acest sens, nu este lipsit de interes să remarcăm cât de mult se aseamănă marile noastre metropole europene cu oraşe-muzee (oraşe moarte!) în care înfloreşte comerţul micilor obiecte turistice. Astfel, ele şi-au pierdut acea intensitate a vieţii sociale care le caracteriza pânǎ la cumpǎna anilor ’50 – diversitatea grupurilor sociale şi profesionale – şi care a hrǎnit atât de mult romanul naturalist de la Balzac la Céline.

[xi]Începând cu prima treime a acelui secol, jazz-ul influenţează anumiţi muzicieni care aparţineau încă genului clasic, cum ar fi Ravel, Stravinsky, Honegger şi membrii Grupului celor Şase, dar odată cu  George Gerswhin (Rhapsody in Blue) şi, mai tarziu, Leonard Bernstein (West Side Story) asistǎm la naşterea şi impunerea veritabilului stil occidental. Dupǎ anii ’50, se constatǎ influenţa muzicii contemporane asupra jazz-ului, precum şi compunerea de opere de jazz pentru orchestre simfonice (The Queen Fancy, de cǎtre Modern Jazz Quartet acompaniat de orchestra simfonicǎ din Berlin).

[xii]Ne-ar trebui studii precise pentru a înţelege cum, dupǎ jazz, alte forme de muzicǎ sincreticǎ (şi mai cu seamǎ cele venite din America latinǎ) au dobândit treptat mǎrcile lor de nobleţe în lumea muzicii de varietǎţi occidentalǎ. Mǎ gândesc la rumba, samba, cucaracha, bossa-nova, dar şi la succesul şi aproape cultul în Occident al unui muzician ca Bob Marley, originar din Jamaica. Mǎ mai gândesc şi la toate noile forme de muzicǎ din Africa Neagrǎ care, de treizeci de ani încoace, au reinterpretat şi re-aculturat în tradiţiile lor jazz-ul şi ritmurile Afro-cubaneze ; fǎrǎ sǎ uitǎm de Rai, ultimǎ sintezǎ a muzicii kabyle din Africa de Nord şi de Pop Music, foarte popular în Tunisia, Maroc, Algeria, Franţa, Italia, Germania, Belgia şi Spania.

[xiii] Administraţia Poştelor din Statele Unite a tipǎrit o serie de şapte timbre cu chipul a şapte vedete ale muzicii rock şi pop. În 1998, aceeaşi administraţie aducea un omagiu Regelui rock’n roll-ului, Elvis Presley, tipǎrind cinci milioane de timbre cu chipul sǎu.

[xiv]Astǎzi, compania Coca-Cola deţine primul loc printre investitorii privaţi strǎini în România (80 de milioane de dolari), graţie creǎrii a trei fabrici: la Oradea, Constanţa şi Bucureşti. Pepsi-Cola nu se lasǎ mai prejos şi «contra-atacǎ» (sic !)… în Ungaria, investind 115 de milioane de dolari pe un interval de cinci ani. Cf., Courrier internatio­nal, 15-21 aprilie 1993, n° 128, p. 17.

[xv]Formula îi aparţine lui Ernst Jünger. Cf., Der Arbeiter.

[xvi]Michel Henry, La Barbarie, Grasset 1987. Michel Henry, Du communisme au capitalisme. Théorie d’une catastrophe. Odile Jacob, Paris 1990.

[xvii]Cf., Claude Julien, « Muets sont les dieux du marché. La ballade des prétendus », în Le Monde diplomatique, decembrie 1992. Roland Lew (Université Libre de Bruxelles) : « Le développement du capitalisme en Chine communiste », în Le Monde diplomatique, februarie1993.

[xviii]Paul Ricœur, Temps et récit III. Le temps raconté, cap. 5, « L’entrecroisement de l’histoire et de la fiction », pp. 264-279, Seuil, Paris 1985.

- See more at: http://www.argumentesifapte.ro/2013/09/01/oare-mai-exista-europa-2/#sthash.xmq0ST57.dpuf