Proletarul astăzi…
continuare, transformare, reînnoire, destin?
CLAUDE KARNOOUH
Nițică filologie nu
strică niciodată. La romani, cetățenii ultimei case,
a șasea, proletariatul, nu erau considerați folositori statului decât prin
copiii (proles) pe care-i produceau.
Într-o accepție generală, la primii moderni, membrii clasei celei mai sărace
aveau menirea de a furniza copii regatului, Patriei, în cazul Revoluției
Franceze, adică soldați, cât mai mulți soldați: aceasta era definiția dată în
1792 de convenționalul girondin Dupont de Nemours. Odată cu Saint-Simon,
definiția proletarului se fixează din punct de vedere conceptual, în același
timp prin doctrina materialistă a economiei și a socialului și prin teoria
armoniei claselor în societatea întemeiată pe sentimente. Totuși, a trebuit să
vină Marx și Engels pentru a se dobândi o definiție practică și conceptuală
totodată, în raport și în acord cu mutația modernă specifică revoluției
industriale începute cu un secol în urmă în Anglia, cu o jumătate de secol în
urmă în Franța lui 1848 și ai cărei zori mijeau acum în Germania. În
„Manifestul partidului comunist” (1848), Marx se referă la proletariat ca la
„clasa muncitorilor moderni”. Engels, mai târziu, înțelege prin proletariat
clasa muncitorilor salariați moderni, care, nefiind stăpâni pe mijloacele de
producție, sunt constrânși să-și vândă forța de muncă pentru a trăi. Se va
observa că, de fiecare dată, ceea ce definește această clasă în evoluția
istorică a lumii este termenul modern.
În fine, „Prin proletariat, scria
Marx, trebuie înțeles salariatul care produce capitalul și-l face să poată fi
fructificat și pe care Dl. Capital […] îl aruncă în stradă îndată ce nu-i mai
este de folos” (Karl Marx, „Capitalul”, 1867). E vorba așadar de o clasă
socioeconomică caracteristică modernității născute dintr-o îndoită revoluție:
pe de o parte, o revoluție tehnică (dezvoltarea cercetării științifice în
vederea producerii la scară industrială a diverselor obiecte, produse chimice,
țesături, oțel și fontă, mașini-unelte, și mecanizarea tot mai intensă a
producției pentru obținerea unor cantități tot mai mari cu un preț cât mai mic
și revinderea lor apoi cu un preț cât mai ridicat – pentru un maximum de
plus-valoare); pe de altă parte, o revoluție socială – prin faptul că organizarea
procesului productiv în jurul unei fabrici generează concentrații urbane și
umane inedite și, în același timp, iau naștere instituții noi, necesare acestui
tip de producție și de organizare socială (învățământ primar de stat, regional
sau municipal, noi forme de supraveghere și de pedeapsă, pentru a-l parafraza
pe Foucault, creare a unor noi servicii sociale, a unor noi forme de
solidaritate întruchipate de sindicate, de partidele politice muncitorești sau
burgheze, de școlile populare, de societățile savante, de asociațiile de
protecție populară). La scara societății, această revoluție industrială va duce
la crearea a ceea ce, un secol mai târziu, în ajunul Primului Război Mondial,
în Franța, în Marea Britanie, dar mai ales în Germania, va deveni cea mai mare
parte a socius-ului modern al țărilor
dezvoltate, clasele de mijloc, despre care Marx și Engels au vorbit prea puțin
și pe bună dreptate, căci în vremea lor acestea erau compuse esențialmente din
meșteșugari în curs de pauperizare sau de dispariție, din negustorași nesiguri
pe ziua de mâine – zugrăviți pe larg în romanele realiste ale lui Balzac –
care, iată, constituie o sursă de informații fără pereche. Debutul în formă
modernă a acestor clase se va vedea la Flaubert, în „Educația sentimentală”…
Nu putem însă înțelege
noțiunea de proletariat în gândirea lui Marx fără a o include în dicotomia
care-i procură sensul general, universal, adică în opoziția față de burghezie,
clasă empirică și teoretică totodată, motor al revoluției industriale ca deținătoare
a capitalului, provenită fie din nobilimea militară sau eclezială, fie din
burghezie, din meșteșugarii urbani sau din lucrători avuți ai pământului,
precapitaliști. Dar tot la fel se explică, invers, că proletariatul „se adună
din toate păturile populației” (Karl Marx, „Manifestul partidului comunist”,
1848), iar uzul termenului „pătură” sau „grupuri de populație” (sozialen Gruppen) sugerează că orice
membru empiric al societății devine un proletar în momentul în care nu-și mai
poate duce traiul decât vânzându-și forța brațelor în schimbul unui salariu.
Iar Engels preciza,
mult mai târziu, în 1888: „Prin burghezie, se înţelege clasa capitaliştilor
moderni, care posedă mijloacele de producţie socială şi folosesc muncă
salariată; prin proletariat, clasa muncitorilor salariaţi moderni care,
neposedând mijloace de producţie, sunt constrânşi să-şi vândă forţa de muncă
pentru a trăi” (Friedrich Engels, note la „Manifestul partidului comunist”,
1888). Din acest punct de vedere, inginerul este și el un proletar care-şi
vinde forţa de muncă, respectiv cunoştinţele sale teoretice şi practice.
Dar această
reducere teoretică a societăţii moderne la dicotomia a două clase antagonice
care, după Marx, sunt singurele fondatoare ale istoriei moderne, în lupta
titanică numită în limbaj clasic „luptă de clasă”, şi-a păstrat ea oare
adecvarea euristică la situaţia reală a vremurilor noastre postmoderne sau ale
modernităţii noastre târzii? Burghezia secolului al XIX-lea, baza empirică a conceptualizării
lui Marx, şi-a păstrat oare același caracter în socius-ul occidental al prezentului nostru? Proletariatul de astăzi
se defineşte oare prin caracteristici similare celor care alimentau ancheta
făcută de Engels asupra clasei muncitoare engleze? Cine sunt – în termeni de
subiectivitate de clasă – aceşti tineri care se revoltă la periferiile pariziene,
aceşti oameni adunați în Piaţa del Sol din Madrid, ori ăia care strigă
nemulţumiţi şi aruncă cu pietre în forţele de poliţie în faţa Parlamentului din
Atena? Au ei ceva în comun cu clasa muncitoare din secolul al XIX-lea?
Aceasta este
introducerea într-o analiză care, de fapt, trebuie împărţită în două... Care
este situaţia obiectivă din prezent? Dar – şi asta e esenţial pentru
înţelegerea prezentului nostru – care e situaţia subiectivă a maselor furioase
care, din statul Wisconsin şi până în Atena, se ridică împotriva măsurilor
drastice de restricţie salarială şi/ sau de protecţie socială şi sanitară?
Despre mutaţia clasei muncitoare postmoderne în Europa
Parcurgând
descrierile literare, sociale sau politice engleze şi franceze din secolul al XIX-lea,
se constată că situaţia umană a muncitorilor, a bărbaţilor, a femeilor şi a
copiilor vieţuitori – sau mai degrabă supravieţuitori – din mizerul salariu
primit pentru munca lor era catastrofală, dacă vorbim de categorii
socio-economice simple: nivel de trai în pragul celei mai crunte sărăcii,
situaţie sanitară lamentabilă, mortalitate infantilă foarte crescută în raport
cu cea a burgheziei, nivel de mortalitate a adulţilor trecuţi de douăzeci şi
unu de ani la fel de înspăimântător, slums
[ghetouri, suburbii, n. trad.]
trăitoare în insalubrul cloacei, pe scurt: ceva oscilând între lumea a treia şi
gulag, mai mult sau mai puţin accentuat, după caz şi în funcţie de diverse
situaţii locale (1). Al doilea capitalism, cel al revoluţiei industriale,
consecutiv capitalismului mercantil – cel al comerţului triangular, cu produse
fabricate în Europa şi vândute sau oferite în Africa în schimbul sclavilor,
revânduţi apoi în Americi, iar cu banii obţinuţi fiind apoi cumpărate produse
tropicale sau semi-tropicale (tabac, zahăr, rom, cauciuc etc.) pentru consum european
– era tot atât de crud și de nemilos, hrănit de aceeaşi poftă insaţiabilă. Ca
şi predecesorul său, capitalismul industrial a debutat ruinând mica ţărănime (enclosures) pentru a obţine mână de
lucru disponibilă, generând apoi imediat o societate a muncitorilor săraci,
care va dăinui până în anii 30 în Franţa, în Marea Britanie şi în Statele Unite
(2). De fapt, pentru a se putea impune o veritabilă politică de tip Welfare, au trebuit aşteptate sfârşitul
grevelor din 1936 şi ascensiunea Frontului popular, în Franţa, era New Deal-ului lui Roosevelt, în Statele
Unite, iar în Marea Britanie, mai târziu, victoria laburiştilor imediat după
cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1945, şi reconstrucţia germană de după 1950.
Dezvoltarea lumii occidentale, extraordinar intensificată graţie unei sinergii
nemaiîntâmplate între descoperirile ştiinţifice şi tehnice şi enormele
acumulări-concentrări de capitaluri, îşi făcea prea puţine griji pentru oameni
în general şi pentru oamenii din popor în particular. În fapt, conducătorii
politici şi industriali vedeau în oamenii de jos şi în proletari – precum
latinii, odinioară – doar nişte vite de muncă şi animale pentru reproducerea
speţei muncitoreşti: să facă, aşadar, copii pentru a furniza soldaţi în masă
(iar pierderile umane din cele două războaie mondiale sunt o dovadă!) şi
muncitori îndeajuns de numeroşi spre a se putea ţine salariul în frâu prin
ameninţarea constantă a şomajului... Iată de ce analizele sociologice ale lui
Marx erau încă pe deplin valabile până la finele anilor 1940 ai secolului
trecut, când condiţia muncitorului se schimbase relativ puţin în Europa, din
pricina distrugerilor imense pricinuite de Al Doilea Război Mondial, mult mai crunt
decât Primul Război, dată fiind întinderea conflictului, violenţa
nemaiîntâlnită împotriva civililor şi a bunurilor materiale din ţările ocupate,
după cum şi enormele progrese făcute în tehnologia armamentelor şi a
explozibililor.
În atari condiţii
trebuie considerate atât progresele sociale obiective generate de politica
keynesiană a Welfare State –
angajarea tuturor în câmpul muncii, salarii satisfăcătoare, protecţie sanitară
–, cât şi efectele acestora asupra modului de concepere a politicului, a
socialului şi a culturii subiecţilor istoriei: oameni ai muncii în
reconstrucţia unei Europe occidentale devastate de război.
Mi se pare evident
faptul că evenimentele economico-sociale care au avut loc între mijlocul anilor
1930 ai secolului al XX-lea şi începutul crizei majore din septembrie 2008 au
modificat în chip radical felul de a gândi al occidentalilor, dar nu numai al
lor, și în special aspiraţiile de promovare socială, care să le permită
imaginarea unui viitor fără grija zilei de mâine pentru copiii lor, în ciuda
primelor semne care vesteau vremuri grele. Astfel, premisele crizei din 2008
apăreau în seria pre-crizelor legate de diverse bule speculative care marchează
anii 1990 şi debutul anilor 2000: deja o criză a sectorului imobiliar, a start-up-urilor internetului, criza
ţărilor emergente din Asia de Sud-Est şi, de la finele anilor 1970, criza
inexorabilei creşteri a şomajului structural, care poate atinge, în multe ţări
dezvoltate, între 8 şi 10% din populaţia activă, în special tineri slab
calificaţi. În Europa occidentală, generaţiile născute după 1945, chiar în
zonele rurale cele mai arhaice de după Război, nu-şi mai amintesc
promiscuitatea, murdăria, lipsa de igienă, locuinţele insalubre („oferite” astăzi
muncitorilor emigraţi din Africa şi din Europa de Est), slaba şansă a unei
mutaţii sociale ascendente (sau ceea ce ziariştii vulgari numesc „ascensor
social”), lipsa concediilor, raritatea fructelor exotice (mie mi-au rămas însă
în minte, de pe vremea când aveam opt ani, colectele de portocale şi banane
organizate la Paris pentru Crăciunul copiilor cu părinţi nevoiaşi). Fără a mai
vorbi de campania Abatelui Pierre, din iarna lui 1954, la nouă ani după
terminarea Războiului, când francezii au descoperit cu spaimă amploarea
sărăciei în care trăiau oamenii modeşti, muncitori şi funcţionari, poate chiar
mici meşteşugari, viețuitori în cartiere de la marginea Parisului, în carcase
de maşini abandonate, în barăci de tablă şi carton, pe scurt, nespusa mizerie
care-şi făcuse loc într-o ţară care-şi redeschidea aripile după dezastrul
războiului. Cererile muncitorilor erau, în acele vremuri, simple: un salariu decent,
o protecţie medicală minimală, căci asigurarea socială, acordată deja în 1945,
era insuficientă pentru familiile numeroase, majoritare încă în clasele
defavorizate, şi o locuinţă onorabilă. Toate acestea constituiau sursa
principală a conflictelor sociale... Dacă Frontul Popular acordase concedii
plătite, după război, celor mai mulţi dintre muncitori le era însă cu neputinţă
să plece în concediu, cu excepţia celor care aveau rude la ţară... Turismul nu
exista decât pentru inşii foarte bogaţi, în vreme ce mic-burghezii petreceau
câte o săptămână la malul mării sau la munte, în pensiuni modeste – magnific ilustrate
în filmul lui Jacques Tati Les vacances
de Monsieur Hulot. Capitalismul industrial era ceea ce fusese dintotdeauna:
o exploatare tenace şi feroce a muncii, cu excepţia, după 1945, a companiilor
naţionalizate din Franţa (Renault, EDF-GDF, SNCF, companiile de aviaţie,
industria de armament, construcţii navale, petrol şi cărbune) ai căror
angajaţi, muncitori şi tehnicieni, beneficiau de condiţii mai bune de lucru şi
de salarii garantate prin negocieri permanente cu cel mai puternic sindicat
francez, CGT-ul comunist [Confédération générale du travail] (în 1954, PCF
[Partidul Comunist Francez] reprezenta 25% din electoratul francez în general
şi 75% din electoratul muncitoresc). În Anglia, aceleaşi progrese (mai puţin
rapide însă) au fost înfăptuite sub guvernarea laburistă şi sub conservatori,
când Harold Macmillan a semnat cu sindicatele britanice un acord care garanta
angajarea tuturor în câmpul muncii. De ce aşadar această destindere a
raporturilor de clasă după decenii de conflicte violente? (3) Fiindcă, după 1945,
după zdrobitoarea victorie a URSS-ului asupra Germaniei naziste, capitalismul a
prins mai abitir teamă de contagiunea comunistă. Ştia că exista un model
alternativ, URSS-ul, care, înainte de 1956, nu era contestat decât de o
minoritate de intelectuali de extremă dreaptă sau de troţkişti. Pe plan
internaţional, capitalismul occidental s-a văzut îndată provocat de intrarea în
scenă a unei lumi a treia socialiste, care-şi obţinuse de curând independenţa
şi care se afirmase triumfal cu ocazia Conferinţei statelor non-aliniate de la
Bandung, din aprilie 1955. Capitalismul gândea pe bună dreptate că sporind
puterea de cumpărare a muncitorilor, a funcţionarilor şi a proletarilor şi că
practicând o politică de educaţie naţională de calitate, care să ofere
posibilităţi autentice de promovare socială, va avea de câştigat – căci
numaidecât clasele medii, care se vor naște aici în număr mare, aveau să
cheltuiască tot mai mult, îmbogățind astfel tot soiul de industrii, în special
uzinele de automobile. Capitalul, conform logicii principiilor sale
structurale, lupta împotriva tendinței de scădere a profitului şi, conform unei
tactici sociale bine înţelese (şi câteodată servite de către înalţi funcţionari
şi patroni bine intenţionaţi, în genere oameni formaţi în catolicism sau în
protestantismul social), reuşea să-i aducă la un loc pe creştinii sociali, pe
socialişti şi pe comunişti în privinţa dezvoltării unui turism popular şi
semi-popular, deopotrivă sursă de divertisment pentru popor şi de vaste
beneficii pentru cei care ghiciseră din vreme potenţialul de hedonism specific
omului occidental – saturat de atâtea morţi, în jumătatea de secol de războaie
unele mai criminale decât altele. Trebuiau date, cu orice preţ, uitării
câmpiile morţii şi ruinele... Împreună, au inventat primele forme de turism
convivial în Italia de Sud şi în Grecia („Club Mediteranée” inovând formula la
sfârşitul anilor 1950, urmat de o serie de cluburi de acelaşi gen), pentru ca
apoi să se extindă şi să transforme cu grăbire ţările din lumea a treia – de
curând independente –, în solare pentru fundul claselor medii din ţările
dezvoltate, dimpreună cu o consecinţă evidentă conform diverselor rapoarte ale
UNESCO: ruinarea totală a culturilor tradiţionale remanente. La începutul
anilor 2000, turismul de masă devenise al treilea motor al economiei mondiale,
după comerţul cu arme şi cu petrol, iar pentru PIB-ul unor ţări, chiar
principala sursă de venituri.
E vorba de perioada
numită de comentatorii economici şi de jurnalişti „les trente glorieuses”. Treizeci şi cinci de ani de creştere
economică fără precedent în istoria lumii, atât în Franţa, cât şi în Germania
(învinsă, dar susţinută de Planul Marshall cel mai substanţial), în Marea
Britanie, cât şi în Italia, inclusiv în Europa Centrală şi Orientală de după
anii 1950, aflată sub vergeaua unui regim comunist care, la rândul său, se ştia
în competiţie cu Welfare State-ul
occidental. Or, această explozie a producţiei, la început prin reconstrucţie
super-intensificată a infrastructurilor distruse de război sau îmbătrânite în
comparație cu inovaţiile tehnice aduse de acesta (4), a fost însoţită spre
deosebire de secolul al XIX-lea, de o explozie a industriei de bunuri de consum
(sigur, una reală şi importantă şi ea, dar mai puţin spectaculoasă în Europa
comunistă (5)), oferind pieţei nu numai consumul celor necesare şi a unui
surplus mai mult sau mai puţin rezonabil, dar și o grămadă de obiecte reînnoite
fără încetare, pe care, cu douăzeci de ani înainte, nimeni din marea majoritate
a populaţiei nu le-ar fi putut imagina inventate şi consumate cu atâta
frenezie. S-ar putea invoca nenumărate exemple din această aventură inedită a
producerii în masă a unor obiecte repetitive şi a consumului lor masiv, care
pecetluieşte o extindere fără precedent, nemaipomenită, nemaiauzită (în sens
literal) a sferei mărfii. Această accelerare, la început de sorginte
nord-americană (modelul iniţial), apoi europeană, i-a cufundat pe oameni într-o
stare de halucinaţie (în special pe cei de condiţie modestă, căci bogaţii s-au
obişnuit de mult să cumpere şi să pună gheara pe ce vor) în faţa noilor peşteri
ale lui Ali-Baba reprezentate de Salonul de Arte menajere (6) şi de marile
centre comerciale (numite Mall în nov-limba mimetică a românei). O
plimbare într-unul dintre aceşti monştri urbani numiți hipermarket demonstrează deîndată faptul: ofertă delirantă de
obiecte identice, diferenţiate prin micro-gadgeturi. Produse menajere sau
televizoare, calculatoare, telefoane mobile sau GPS-uri, desuuri feminine,
instrumente de grădinărit sau de meşterit, în fine toate nimicurile în faţa
cărora stau mă întreb mereu cine naiba le-o cumpăra; dar – de vreme ce sunt
acolo – de bună seamă că există şi cumpărători! Supraconsumul de haine feminine
şi masculine a tranformat chiar sociologia oraşului – la Paris asta se traduce
prin dispariţia celor mai multe librării şi artizanate din Cartierul Latin,
înlocuite grabnic printr-o multitudine de buticuri cu țoale, îngrămădite unele
lângă altele de-a lungul bulevardului Saint Michel. La fel au păţit şi centrele
istorice ale oraşelor europene, mai mici sau mai mari. Catedralei – inimă
monumentală (și deopotrivă cea mai înaltă clădire, mai ales după influenţa
gotică) şi teologico-metafizică a oraşului european, din zorii Evului Mediu
încoace – i-a fost substituit centrul comercial, templu consacrat cultului
noilor idoli planetari, Marfa şi Tehnologia.
Această marşandizare (neologism venit pe filieră
anglo-saxonă, cum altfel?!) a cucerit toate activităţile umane, căci cine spune
„marşandizare” spune schimb de bunuri şi de servicii multe şi mărunte, deci
schimb de muncă şi bunuri contra ban şi, prin urmare, fluxuri financiare
multiple, creatoare de plus-valoare. Să luăm exemplul activităţilor aşa-zis de
divertisment – deşi, de multe ori, mie-mi par mai obositoare decât faptul
simplu de a rămâne la tine acasă şi a medita la zădărnicia acestei lumi.
Dezvoltarea turismului de masă nu se mai limitează la frontiera naţională, cum
se întâmpla pe vremea acordării primelor concedii plătite, în 1936, în Franţa;
nici măcar la scară europeană, ca în anii 50-70 ai secolului trecut: astăzi
fenomenul se întinde la scară planetară... Aşa că iată-i pe mic-burghezii
îndeobşte nevricoși avântându-se acum prin Indonezia, prin Kenya, prin India,
prin Senegal, la malul Mării Roşii, ori făcând trekking pe înaltele platouri tibetane, parcurgând circuite
securizate de nenumărate agenţii de turism, care le vând pe bani frumoşi
exotism de duzină, bibelouri locale fabricate de un fel de sclavi, folclor
cloroformizat şi animale sălbatice cvasi-îmblânzite şi ţinute captive în
parcuri naţionale, o ţâră de farniente
pe plajele ardente, sub soarele tropical, evident obscen în comparaţie cu
sărăcia oamenilor locului, mări străvezii, albastre sau de smarald, din ce în
ce mai poluate chiar din pricina masei de turişti, – în vreme ce băștinașii,
indigenii – sigur, respectaţi în langajul corectitudinii politice – sunt, în
fapt, dispreţuiţi şi văzuţi ca un soi de zombies
cvasi-transparenţi, fie servitori, fie prostituaţi/te... (unele ţări din lumea
a treia turistică fiind chiar specializate în terenuri privilegiate de
vânătoare pedofilă feminină sau masculină).
Am scris odată că
momentul pe care-l trăim noi în istoria speciei umane – sfârşitul anticei
civilizaţii rurale venite din neolitic şi trecerea spre o civilizaţie
tehno-industrială electronică a simultaneităţii informaţionale (7) – operează
un soi se mutaţie antropologică a omului occidental prin aceea că, pentru prima
oară în majoritatea sa zdrobitoare, acest om a depăşit pragul necesităţii,
pragul neputinţei de a-şi satisface nevoile esenţiale supravieţuirii
confortabile, intrând într-o eră în care totul e posibil (real, vis ori
fantasmă), o eră a aproprierii, atât a hranei, cât şi a tot felul de lucruri în
varietatea lor infinită, prezentă sau potenţială, fiindcă infinitatea
fantasmată a productivităţii presupune deopotrivă infinitatea fantasmată a
consumului, infinitate care justifică şi războiul industrial de masă (8).
Astfel, chiar şi grupurile destinate prin poziţia lor socială unei relative
marginalităţi au reuşit, în vremea celor „trente
glorieuses” şi după aceea, graţie feluritelor subvenţii sau traficului de
droguri, să-şi ducă traiul cumva, să doarmă undeva, să aibă ce mânca şi ce
îmbrăca, să-şi poarte de grijă şi chiar să consume unele gadgeturi (9). După
două războaie mondiale cu costuri umane fără precedent, am trecut la o eră a
abundenţei, sigur, una inegal repartizată, dar oricum, abundenţă în toată
puterea cuvântului.
Or, dacă dăm
crezare literaturii şi diverselor mărturii culese de-a lungul conflictelor
politico-sociale care au brăzdat Europa de la mijlocul secolului al XIX-lea
până la cele imediat apărute din scrumul războiului, ceea ce iese în evidenţă
(şi e suficient să priveşti fotografii ale manifestanţilor, ale greviştilor,
ale insurgenţilor) este faptul că, în afara infimei minorităţi a celor vizibil
aparţinători ai claselor medii intelectuale (profesori sau funcţionari civili şi
militari), majoritatea zdrobitoare e formată din oameni săraci, chiar foarte
săraci. Dacă priveşti fotografii din vremea Comunei din Paris, a grevelor
podgorenilor din sudul Franţei din 1902, a insurecţiilor ruse de la 1905, fotografii
ale ţăranilor români de la 1907, apoi fotografii luate în timpul grevelor sau
revoluţiilor din întreaga Europă imediat după Primul Război Mondial, ceea ce
sare în ochi este tocmai adânca sărăcie a oamenilor, bărbaţi, femei şi copii de
toate vârstele, înfofoliţi în zdrenţe, de cele mai multe ori, şi acea
intensitate a privirii în care se citeşte foamea, neîngrijirea, îmbătrânirea
precoce. Aceşti oameni se revoltă împotriva unei situaţii economice şi a unei
societăţi dominante pentru care nu nutresc decât ură, fiindcă îi menține, în
ciuda sacrificiilor făcute în război, într-o stare de disperare, fără alt
viitor decât munca istovitoare şi spectrul şomajului; o societate din care,
orice ar face, mizeria, foamea şi degradarea nu vor dispărea pentru cei mai
mulţi dintre ei, blestemaţii pământului. În acele epoci, oamenii se răsculau
pur şi simplu fiindcă nu mai apucau să supravieţuiască.
Să facem un salt
peste decenii. Suntem acum la Madrid, la Paris sau la Roma... Văd pe stradă
inşi bine îmbrăcaţi, rumeni în obraji, zbierându-şi revendicările deseori cu
zâmbetul pe buze şi cu copii în cărucior; din câteva camionete, printre
șirurile de oameni, se transmite muzică pop sau varietăţi la moda zilei,
câteodată, la defilările sindicale, între corurile populare scandând sloganele
ştiute dinainte, se fac auzite sunetele unor orchestre în carne și oase. Între
participanţi, nu lipsesc tinerii, în oraş e o atmosferă de carnaval, un aer de sărbătoare
a muzicii, de parc de distracții. Temele sunt mereu aceleaşi: mărirea
salariului, refuzul suprimării locurilor de muncă în sănătate, educaţie, şi
servicii sociale, şomajul. Câteodată, dar tot mai rar, se întâmplă şi
manifestaţii care marchează dezaprobarea unei decizii politice străine de către
o fracţiune a populaţiei, dar stilul rămâne acelaşi: una peste alta, cuminţel, zic
eu; sloganurile (uneori foarte comice) sunt redactate civilizat pe banderole
purtate la fel de civilizat, chiar dacă la urmă câţiva „ciomăgari” (câteodată
ăştia sunt chiar provocatori strecuraţi din rândurile poliţiei în persoană!) mai
sparg niscai vitrine, geamuri de maşini parcate sau dau foc la una-două maşini
de poliţie. Nimic care să semene cu vreo gherilă urbană – cum vor să ne
convingă unii jurnalişti. Singurele gherile urbane sunt alea care se manifestă
de vreo patruzeci de ani încoace în ghetourile negrilor şi jamaicanilor
nord-americani sau britanici, ori în cartierele emigranţilor nord-africani sau
negri din Franţa. Revolte profund apolitice, profund anomice, foarte adesea în
legătură cu traficul de droguri sau pornite din groaznica trândăvie a unui
tineret abandonat, ce nu are ca orizont de discurs decât omniprezenţa
publicităţii şi resentimentul abisal de a nu putea participa la agapele
consumeriste ale modernităţii tardive.
Ceva s-a schimbat
aşadar... şi acest ceva nu este
structura obiectivă a capitalismului, raportul capital-muncă-şomaj, rămas
identic, fiindcă ţine de natura sa ontologică (Dasein) şi de modul său de a-fi-în-lume (Das Dasein). Ceea ce s-a schimbat, dintr-un punct de vedere
socio-psihologic, sunt aspiraţiile oamenilor, iar din punct de vedere
filosofic, subiectivitatea subiecţilor. Astăzi, oamenii sunt animaţi de o
singură spaimă: pierderea avantajelor obţinute în perioada celor „trente glorieuses”. Percepţie foarte de
înţeles, cu consecinţe foarte precise asupra interpretării crizei şi asupra
criticii practice a situaţiei socio-economice. Speranţa unui consumerism tot
mai intens, chiar dacă totalmente fantasmat din pricina conjuncturii obiective
a economiei politice a Capitalului mondial, nu conduce la imaginarea unei
mutaţii economice în cadrul unei concepţii radicale a schimbării orientării
generale a economiei politice şi cu atât mai mult mişcările pretinse de extremă
stânga au căzut sau au fost făcute să cadă în capcana confuziei, postmoderne
desigur, dintre caritatea umanitaristă şi analiza economiei politice
postmoderne, dintre efectele disfuncţiilor sau ale injustiţiilor sociale
capitaliste (feminism şi apărare a homosexualităţii, luptă împotriva
excluderilor, pentru salvarea copilărei furate, împotriva prostituţiei
minorilor, a drogurilor etc.) şi originile cauzale ale acestor efecte (ne
zbatem pentru a găsi un adăpost oamenilor străzii sau pentru a le procura
mâncare pe timpul iernii, de pildă, dar uităm lupta mult mai periculoasă
împotriva cauzelor obiective ale sărăciei, care câştigă teren în Occident). O
altă versiune de impotență a extremei stângi sunt acele grupuri care repetă ad nauseam sloganele deja-întâmplatului,
de pildă cei care, uitând că totul s-a schimbat între timp, nu mai contenesc să
bocească la căpătâiul trecutului, precum anarhiştii la căpătâiul războiului din
Spania, comuniştii – în amintirea Frontul Popular din 1936 sau socialiştii – legănaţi
de un curaj post factum, care
reactualizează luptele rezistenţei antinaziste din bistrourile Cartierului
latin şi colocviile ad hoc. Apoi,
încă şi mai tragic, toţi cei care, în vremea celor „trente glorieuses”, au crezut în puterea muncitorilor de a reînnoi
revolta politică şi de a depăşi manifestările aflate strict în căutarea unui
mai-bine imediat. Aceste grupuri, căzute într-o eroare analitică totală,
dublată în practică de o extremă violenţă teroristă, s-au trezist mereu singure
în faţa represiunii statului. Izolate încă de la început, abandonate de stânga
parlamentară, timorată şi avidă de onoruri oficiale şi de strapontine
ministeriale, aceste grupuri de tineri si tinere
şi-au plătit adesea cu viaţa eşecul – al Fracţiunii Armate Roşii [Rote Armee
Fraktion – RAF – fracțiune germană de extrema stângă, activă între 1968 și
1998, n. trad.], în Germania, de
pildă, sau al Brigăzilor Roşii italiene. Sigur că Republica Federală, cu
binecuvântarea Statelor Unite, reciclase majoritatea înalţilor funcţionari şi
ai afaceriștilor cu rădăcini naziste; sigur că partidul comunist italian (PCI) trădase
speranţele revoluţionare puse în el în vremea anilor rezistenţei din Centru şi
din Nord, dar poporul pe care-l aveau în vedere aceste grupuri (uneori, ca în
Italia, de pildă, foarte supus manipulării, ca în cazul asasinării lui Aldo
Moro) nu era prezent la întâlnirea cu istoria. Ceea ce voia poporul, absent de
la revoluţie, era: mai multe maşini, mai mult turism, mai multă vacanţă, mai
multe gadgeturi, pe scurt: mai mult consum... Nici măcar un singur lucru serios
– o educaţie de calitate pentru copiii lor, de pildă –, căci aceşti oameni
n-aveau nimic împotriva nivelării democratice de sus în jos, dacă ne uităm la cum
arată astăzi învăţământul în Europa...
Despre frământările contemporane
Ah, veţi spune
dumneavoastră, cititori avizaţi, dar astăzi vorbim de Grecia şi de violenţele
din piaţa Syntagma! Sigur, vă răspund eu, dar Occidentul deja şi-a luat porţia
de manifestări violente, în Italia, în Statele Unite, la Seattle, sau la
Geneva, împotriva G 8 şi a politicilor economice dictate de stăpânii lumii, manifestări
care propuneau un alt fel de mondializare. Iar rezultatele au fost şi sunt
mereu aceleaşi: nimic. Mai-marii lumii nu fac decât ce-i duce capul, adică
aplică orbeşte sau aproape orbeşte ceea ce sistemul capitalist îi „forţează” să
facă: să pună în practică producţii noi sau noi forme de divertisment tehnic,
în aşa fel încât să intensifice consumul fără zăbală a tot ceea ce poate
planeta să suporte, pe de o parte, iar pe de alta, să inventeze necontenit noi
scenarii financiare pentru a extrage maximum de plus-valoare în intervale cât
mai scurte posibil. În fapt, dacă studiezi practicile reale ale capitalismului
de tip trei, sesizezi că urmăreşte ubicuitatea între momentul investiţiei şi
cel al recuperării plus-valorii, de unde şi importanţa revoluţiei
micro-informaticii, a miniaturizării instrumentelor de comunicare şi de putere
a mijloacelor de transmitere a informaţiei, în ideea unei dominaţii absolute a
capitalului financiar asupra celui industrial. Iar agitaţia deosebit de
violentă produsă de o avangardă compusă în general din tineri şi tinere fără o
direcţie politică, fără un autentic program politic, seamănă cu unul dintre
acele pusee nervoase de care orice adolescent e atins, într-un moment sau altul,
pe cât de virulent, pe atât de trecător... Căci ceea ce frapează în curentul contemporan
al indignaţilor e tocmai absenţa direcţiei politice, acţiunea legitimată în
jurul unui sentiment cu siguranţă justificat, indignarea morală după ce va fi
fost descoperită, prin şomaj şi scădere a salariilor, trădarea comisă de
elitele financiare ale ţării şi mai ales de cele care reprezintă poporul, alese
prin sufragiu universal!
Însă emoţia nu e
decât un sentiment – Platon ar fi spus o pasiune, și nicidecum raţiunea
analitică a unei praxis în devenire. Or, ce are a face dacă lupta politică are
acum la bază niște concepţii etico-sociologice şi nu etico-teologice, ca în
Evul Mediu (anume ce înseamnă buna guvernare pentru a se putea asigura
bunăstarea terestră a majorităţii oamenilor – astăzi, trebuie adăugat, o majoritate
la scară planetară)? Această luptă pentru mai multă dreptate socială, pentru
mai multă echitate (vorbesc de echitate, nu de egalitate) sau pur şi simplu
pentru mai multă umanitate în relaţia cu semenii mei de toate culorile,
originile şi religiile (şi îi includ aici pe adepţii înţelepciunilor asiatice
şi ai religiilor animiste), această luptă, aşadar, nu poate fi decât politică –
adică nu se poate mulţumi să acţioneze în numele unui sentiment de injustiţie
născut din practicile capitalismului sălbatic şi să pledeze pentru un
capitalism „cu faţă umană”, un capitalism moderat sau temperat (cum, în muzică,
e clavecinul bine temperat).
Capitalismul – de
la constituirea sa ca sistem economico-politic – n-ar fi ceea ce este în fondul
său metafizic şi pragmatic, adică o maşină de extras plus-valoare din orice
acţiune umană raportată la o activitate de producţie, dacă ar fi dovedit
vreodată un autentic simţ al echităţii, al justiţiei sociale, dacă nu s-ar fi
dezvoltat, de la originile sale, ca un darwinism socio-economic în care cel mai
cinic (în sens modern) – adică cel mai lipsit de scrupule, cel mai viclean, mai
rău, mai escroc, mai șmecher, mai șiret, dar şi cel mai expus riscului – are
câştigul asigurat, pentru ca apoi să instaureze legi care-i permit, în ochii
semenilor săi, să legitimeze protejarea roadelor avidităţii sale disimulându-le
provenienţa și extrema violenţă a aproprierii private a mijloacelor de
producţie (10). Iată de ce toate manifestările care frământă astăzi lumea
contemporană şi care nu au ca scop explicit (şi explicitat în faţa actorilor
sociali) schimbarea radicală a finalităţilor activităţilor noastre productive
(inclusiv cele ale culturii care, după cum spune Şcoala de la Frankfurt, e o
activitate productivă ca atâtea altele și procură plus-valoare, directă sau
indirectă), nu sunt decât o vană agitaţie ce ţine încă de câmpul
metafizico-semantic a ceea ce contestă: se păstrează pe terenul luptei dictate
de adversarul său Capitalul, încurajându-l, astfel, şi întărindu-l ideologic,
dar şi economic sau politic. Capitalul trebuie înţeles ca piraterie a muncii
(sau a şomajului) prin capii săi, prin conducătorii superiori, prin
administratorii marilor bănci şi ai companiilor multinaţionale; ca un veritabil
pirat, Capitalul n-are patrie, sau mai degrabă Capitalul nu are decât o singură
patrie, deopotrivă concretă şi abstractă: plus-valoarea maximală, pretutindeni
unde se poate realiza cu costuri cât mai mici.
Ceea ce n-au
înţeles cetăţenii europeni sau ai Statelor Unite – vrăjiţi de fantasma belşugului
în exces – e că trebuie neapărat să ne schimbăm modul de viaţă și de exploatare
a planetei, pentru a supravieţui în prezent (11). Trebuie cu orice preţ să
punem capăt economiei fondate pe ideea producerii tot-mai-multului, care
antrenează tot-mai-multul consumului şi deci al plus-valorii – asta dacă nu ne
dorim să sfârşim într-o lume ca aceea din romanul post-apocaliptic al lui
Cormack McCarthy, „The Road”, o lume spre care ne îndeamnă inexorabil
capitalismul de tip trei, lumea lui homo
homini lupus est – ce le dă atâta dreptate lui Plaut şi lui Hobbes...
Trebuie să repet, cu riscul de a plictisi cititorul: Aufklärung-ul a murit, ucis pe câmpurile de bătaie şi în lagărele
de concentrare de acel „totul e posibil” şi de extrema violenţă a acestui „scurt
secol al XX-lea”. Lumea pe care ne-o rezervă capitalismul de tip trei (sau
postcomunismul, cum preferă unii) va ucide oameni în masă pentru a-şi procura
apă, pentru a-şi procura lemn sau pentru a cumpăra terenuri arabile (fapt
întâmplat deja în Africa şi chiar în România, unde companii occidentale cumpără
pământ pentru producerea şi vânzarea de produse agricole – devenite foarte
rentabile în ultimul deceniu).
Pe scurt, fie că
vorbim de indignaţii din Madrid sau de mai frământaţii lor semeni din Atena, absenţa
gândirii politice şi deci a finalităţii politico-economice îmi spun că aceste
mişcări se vor slei cât de curând, ca un soi de bufeu al micro-luptelor urbane
fără cap şi coadă. Căci nu atât scăderea salarială e o problemă astăzi, cât mai
degrabă protecţia socială minimală într-o lume în care producţia şi consumul
trebuie regândite de la cap la coadă pentru un nou fel de a-fi-în-lume... Aşa
că mă întreb mereu: mai e oare posibilă o revoluţie în lumea noastră
postmodernă? Să fi fost oare ceva adevărat în demonstraţia falsă a lui Fukuyama
– care, în orice caz, se înşela asupra finalităţii? Să nu fie vorba așadar de
un sfârşit al istoriei în fericita democraţie capitalistă ce se va fi instalat
după căderea regimurilor comuniste, ci de ameninţarea unui sfârşit al istoriei
ce se încheie ca dictatură capitalistă indepasabilă – din care, iată,
experienţa chiliană ne-a servit deja o mostră preliminară; sau, mai radical
spus, pentru a-l parafraza pe maestrul meu Gérard Granel, viitorul adevăratei
noastre istorii ar fi anii treizeci, îndată ce se va fi înțeles că comunismul
sovietic şi apendicele sale europene şi asiatice n-au fost, la urma urmei,
decât o încercare de accelerare a modernităţii ca atare, neputincioasă în a
reorienta destinalitatea Capitalului ca scop ultim al istoriei...
Se impune astfel o
ultimă întrebare. În ciuda bogăţiei multitematice a operei lui Marx, a justeţei
analizelor sale economice încă valabile astăzi în ce priveşte fiinţa însăşi a
Capitalului, n-a comis el însă o eroare specific idealistă – aceea de a fi
crezut în capacitatea maselor de a schimba cursul istoriei modernităţii, de
vreme ce Tehno-Capitalul era singurul capabil să furnizeze, dincolo de lanţul
conflictelor de interese care determină alianţe şi antagonisme de moment,
regulile marelui joc politico-economic al lumii, premisele şi finalităţile sale
neprevăzute? Dacă pentru Maximilien Rubel (însemnat traducător şi comentator al
lui Marx în ediţia completă a operelor sale din Pléiade), „postulatul
auto-emancipării proletare subîntinde opera lui Marx ca un laitmotiv”, atunci
acest postulat – când e confruntat astăzi cu realitatea practicilor şi a
subiectivităţii cetăţenilor acestui Occident post-Welfare State – nu e
nimic altceva decât proiecţia unei iluzii: a concepţiei mesianice a proletariatului.
Concepţie care putea fi considerată veridică într-o epocă în care adânca
mizerie a poporului justifica inocenţa şi candoarea viitorului luminos, o epocă
a începuturilor, a originilor, în care energia pusă în slujba luptei de clasă
purta, fără îndoială, speranţa unei schimbări radicale în „cea mai bună dintre
lumile posibile”. De atunci însă, am mai crescut, am ieşit din copilăria
istoriei moderne, am intrat în modernitatea tardivă, am înteţit focul hybris-ului tehno-ştiinţei şi al
tehno-capitalului, dimpreună cu corelatul său, hybris-ul consumului şi al creditului, nefiind ele decât fantasmele
halucinate ale unui viitor niciodată împlinit pe de-a-ntregul; ne-am pierdut
astfel inocenţa entuziastă a vremilor inaugurale în schimbul unui vis al hedonismului,
care, spre a se întrupa hic et nunc,
ne află gata pregătiţi pentru corpuţie, laşitate şi crime colective.
Bucureşti, iulie 2011
Traducere
din franceză de Teodora Dumitru
NOTE:
(1) Louis
Chevalier, „Classes Laborieuses et Classes dangereuses : A Paris, pendant
la première moitié du XIXe siècle” [Clase muncitoare şi clase
primejdioase: la Paris, în prima jumătate a secolului al XIX-lea], 1958, Paris;
şi Emile Zola, „Germinal”, 1895, Paris; Charles Dickens, „Hard Times”, 1854, Londra, considerat
primul roman industrial...
(2) Cu excepţia
curentului saint-simonian, reprezentat, de exemplu, de bancheri ca fraţii
Pereire sau de industriaşi ca Enfantin, care organiza un capitalism social, mai
ales în unele bazine miniere sau în siderurgie, apoi, un pic mai târziu, spre
1880, compromisul între social-democraţia germană şi Bismarck, ruinat de
înfrângerea germanilor din 1918 şi de enormele despăgubiri de război datorate
Franţei şi Marii Britanii, situaţia lumpen-ilor,
foarte numeroşi în acele vremuri, a clasei muncitoare şi chiar a micilor
funcţionari (white collars) era
teatrul unei sărăcii evidente... Cf. romanul lui Alfred Döblin, „Berlin
Alexanderplatz” şi filmul lui Fassbinder, făcut după acest roman; cf. romanul
lui Céline, „Le Voyage au bout de la nuit” [Călătorie la capătul nopţii],
precum şi filmul lui Pabst, „Die Freudlose Gasse”...
(3) În 1936, în
timpul grevelor care au adus la putere Frontul popular condus de socialistul
Léon Blum, Cartelul patronilor de mine de cărbune şi de fier strigau sus şi
tare: mai bine Hitler decât Frontul Popular... Ei bine, pe Hitler l-au avut,
câţiva ani mai târziu... şi au colaborat voioşi cu Germania nazistă până când,
simţind vântul bătând din direcţia opusă, după înfrângerea lui Rommel în Libia
şi după bătălia de la Kursk, pe frontul de Est, au început să sară în ajutorul
Rezistenţei şi şi-au trimis feciorii să se înroleze în armata franceză pe
măsură ce teritoriul francez se elibera şi armata se refăcea...
(4) Cf. paginile
consacrate de Hannah Arendt accelerării dezvoltării tehnologiei (sub imperiul
Tehnicii ca ultimă metafizică, reluând astfel deconstrucţia heideggeriană), în
lucrarea „Between Past and Present” [Între trecut şi prezent], în care arată
cum distrugerile masive din Germania şi Japonia au accelerat şi intensificat
ritmul reconstrucţiei.
(5) Cazuri de
reuşită sunt, de la caz la caz, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia (pentru aceasta
din urmă cf., splendidul roman-mărturie al lui Bohumil Hrabal, „O singurătate
prea zgomotoasă”), iar de eşec răsunător – România, începând cu anii 1980.
(6) A se nota
efectul de umor involuntar al denumirilor acestor expoziţii de instrumente
tehnnice din viaţa familială: Arte menajere... care trimite locul în care se
expun şi se vând operele zise de artă, saloanele, spre singura lor
autenticitate: cea a pieţei... Totul e piaţă... schimb, flux financiar şi
plus-valoare... În România, chiar şi universităţile au devenit biznisuri foarte
rentabile dacă ne gândim la speculaţiile lor imobiliare şi la salariul pe care
şi-l varsă conducătorii lor – demn de managerii unor companii private. Money, money, money, makes the World go
round!
(7) Foarte curând,
cei mai mulţi dintre oameni vor trăi în oraşe, unele dintre acestea monstruoase
conurbaţiuni de zeci de milioane de locuitori, care-i vor face pe mulţi să uite
că laptele nu vine din pachetele aliniate în raioanele supermarketurilor, ci de
la vacă, sau că chipsurile din fastfood-uri sunt făcute din cartofi, care cresc
pe câmp... Astfel, metropola Cairo, cu cei 19 439 541 de locuitori ai săi, are
o populaţie aproape cât a României... cea a Shanghai-ului depăşind-o, cu ale
sale peste 23 de milioane... Dar situaţia e totalmente alta şi în ceea ce
odinioară se numea „viața la ţară”: astăzi și în spaţiul rural viaţa e în
întregime tehno-computerizată.
(8) Eric Hobsbawm, „The Age of
Extremes: The Short Twentieth Century, 1914-1991” [Era extremelor: scurtul
secol al XX-lea], Londra, 1994. Cf., cap. I şi II.
(9) În ce priveşte anii 60-90, a se citi şi a se
viziona succesiv: romanul-document al Christianei Rochefort, „Les Petits
enfants du siècle” [Copiii veacului], Paris, 1961, şi filmul lui Etienne
Chatilièz „La vie n’est pas un long fleuve tranquille” [Viaţa nu-i un fluviu
liniştit], 1988. Cât priveşte America, a se vedea filmul-cult al lui Dennis
Hopper, „Easy Rider”, 1969, iar pentru Marea Britanie, filmul lui Stanley
Kubrick, „Clockwork Orange” [Portocala mecanică], 1971.
(10) Tot spre Statele Unite trebuie să ne întoarcem
privirile pentru a găsi metaforele narative cele mai explicite în direcţia
acestei violenţe moderne inaugurale. Cf. filmul lui Michael Cimino, „Heaven’s
Gate”, 1980 şi „There Will Be Blood”, de Paul Thomas Anderson, 2007.
(11) A se vedea, în româneşte, o reflecţie precoce
asupra acestei teme a lui Herbert Marcuse, în „Scrieri filosofice”, „Eliberarea
de societatea abundenţei”, Bucureşti, 1977.
