Proletarul astăzi… continuare, transformare, reînnoire, destin?

Proletarul astăzi… continuare, transformare, reînnoire, destin?

CLAUDE KARNOOUH

Nițică filologie nu strică niciodată. La romani, cetățenii ultimei case, a șasea, proletariatul, nu erau considerați folositori statului decât prin copiii (proles) pe care-i produceau. Într-o accepție generală, la primii moderni, membrii clasei celei mai sărace aveau menirea de a furniza copii regatului, Patriei, în cazul Revoluției Franceze, adică soldați, cât mai mulți soldați: aceasta era definiția dată în 1792 de convenționalul girondin Dupont de Nemours. Odată cu Saint-Simon, definiția proletarului se fixează din punct de vedere conceptual, în același timp prin doctrina materialistă a economiei și a socialului și prin teoria armoniei claselor în societatea întemeiată pe sentimente. Totuși, a trebuit să vină Marx și Engels pentru a se dobândi o definiție practică și conceptuală totodată, în raport și în acord cu mutația modernă specifică revoluției industriale începute cu un secol în urmă în Anglia, cu o jumătate de secol în urmă în Franța lui 1848 și ai cărei zori mijeau acum în Germania. În „Manifestul partidului comunist” (1848), Marx se referă la proletariat ca la „clasa muncitorilor moderni”. Engels, mai târziu, înțelege prin proletariat clasa muncitorilor salariați moderni, care, nefiind stăpâni pe mijloacele de producție, sunt constrânși să-și vândă forța de muncă pentru a trăi. Se va observa că, de fiecare dată, ceea ce definește această clasă în evoluția istorică a lumii este termenul modern. În fine, „Prin proletariat, scria Marx, trebuie înțeles salariatul care produce capitalul și-l face să poată fi fructificat și pe care Dl. Capital […] îl aruncă în stradă îndată ce nu-i mai este de folos” (Karl Marx, „Capitalul”, 1867). E vorba așadar de o clasă socioeconomică caracteristică modernității născute dintr-o îndoită revoluție: pe de o parte, o revoluție tehnică (dezvoltarea cercetării științifice în vederea producerii la scară industrială a diverselor obiecte, produse chimice, țesături, oțel și fontă, mașini-unelte, și mecanizarea tot mai intensă a producției pentru obținerea unor cantități tot mai mari cu un preț cât mai mic și revinderea lor apoi cu un preț cât mai ridicat – pentru un maximum de plus-valoare); pe de altă parte, o revoluție socială – prin faptul că organizarea procesului productiv în jurul unei fabrici generează concentrații urbane și umane inedite și, în același timp, iau naștere instituții noi, necesare acestui tip de producție și de organizare socială (învățământ primar de stat, regional sau municipal, noi forme de supraveghere și de pedeapsă, pentru a-l parafraza pe Foucault, creare a unor noi servicii sociale, a unor noi forme de solidaritate întruchipate de sindicate, de partidele politice muncitorești sau burgheze, de școlile populare, de societățile savante, de asociațiile de protecție populară). La scara societății, această revoluție industrială va duce la crearea a ceea ce, un secol mai târziu, în ajunul Primului Război Mondial, în Franța, în Marea Britanie, dar mai ales în Germania, va deveni cea mai mare parte a socius-ului modern al țărilor dezvoltate, clasele de mijloc, despre care Marx și Engels au vorbit prea puțin și pe bună dreptate, căci în vremea lor acestea erau compuse esențialmente din meșteșugari în curs de pauperizare sau de dispariție, din negustorași nesiguri pe ziua de mâine – zugrăviți pe larg în romanele realiste ale lui Balzac – care, iată, constituie o sursă de informații fără pereche. Debutul în formă modernă a acestor clase se va vedea la Flaubert, în „Educația sentimentală”…

Nu putem însă înțelege noțiunea de proletariat în gândirea lui Marx fără a o include în dicotomia care-i procură sensul general, universal, adică în opoziția față de burghezie, clasă empirică și teoretică totodată, motor al revoluției industriale ca deținătoare a capitalului, provenită fie din nobilimea militară sau eclezială, fie din burghezie, din meșteșugarii urbani sau din lucrători avuți ai pământului, precapitaliști. Dar tot la fel se explică, invers, că proletariatul „se adună din toate păturile populației” (Karl Marx, „Manifestul partidului comunist”, 1848), iar uzul termenului „pătură” sau „grupuri de populație” (sozialen Gruppen) sugerează că orice membru empiric al societății devine un proletar în momentul în care nu-și mai poate duce traiul decât vânzându-și forța brațelor în schimbul unui salariu.

Iar Engels preciza, mult mai târziu, în 1888: „Prin burghezie, se înţelege clasa capitaliştilor moderni, care posedă mijloacele de producţie socială şi folosesc muncă salariată; prin proletariat, clasa muncitorilor salariaţi moderni care, neposedând mijloace de producţie, sunt constrânşi să-şi vândă forţa de muncă pentru a trăi” (Friedrich Engels, note la „Manifestul partidului comunist”, 1888). Din acest punct de vedere, inginerul este și el un proletar care-şi vinde forţa de muncă, respectiv cunoştinţele sale teoretice şi practice.

Dar această reducere teoretică a societăţii moderne la dicotomia a două clase antagonice care, după Marx, sunt singurele fondatoare ale istoriei moderne, în lupta titanică numită în limbaj clasic „luptă de clasă”, şi-a păstrat ea oare adecvarea euristică la situaţia reală a vremurilor noastre postmoderne sau ale modernităţii noastre târzii? Burghezia secolului al XIX-lea, baza empirică a conceptualizării lui Marx, şi-a păstrat oare același caracter în socius-ul occidental al prezentului nostru? Proletariatul de astăzi se defineşte oare prin caracteristici similare celor care alimentau ancheta făcută de Engels asupra clasei muncitoare engleze? Cine sunt – în termeni de subiectivitate de clasă – aceşti tineri care se revoltă la periferiile pariziene, aceşti oameni adunați în Piaţa del Sol din Madrid, ori ăia care strigă nemulţumiţi şi aruncă cu pietre în forţele de poliţie în faţa Parlamentului din Atena? Au ei ceva în comun cu clasa muncitoare din secolul al XIX-lea?

Aceasta este introducerea într-o analiză care, de fapt, trebuie împărţită în două... Care este situaţia obiectivă din prezent? Dar – şi asta e esenţial pentru înţelegerea prezentului nostru – care e situaţia subiectivă a maselor furioase care, din statul Wisconsin şi până în Atena, se ridică împotriva măsurilor drastice de restricţie salarială şi/ sau de protecţie socială şi sanitară?

Despre mutaţia clasei muncitoare postmoderne în Europa

Parcurgând descrierile literare, sociale sau politice engleze şi franceze din secolul al XIX-lea, se constată că situaţia umană a muncitorilor, a bărbaţilor, a femeilor şi a copiilor vieţuitori – sau mai degrabă supravieţuitori – din mizerul salariu primit pentru munca lor era catastrofală, dacă vorbim de categorii socio-economice simple: nivel de trai în pragul celei mai crunte sărăcii, situaţie sanitară lamentabilă, mortalitate infantilă foarte crescută în raport cu cea a burgheziei, nivel de mortalitate a adulţilor trecuţi de douăzeci şi unu de ani la fel de înspăimântător, slums [ghetouri, suburbii, n. trad.] trăitoare în insalubrul cloacei, pe scurt: ceva oscilând între lumea a treia şi gulag, mai mult sau mai puţin accentuat, după caz şi în funcţie de diverse situaţii locale (1). Al doilea capitalism, cel al revoluţiei industriale, consecutiv capitalismului mercantil – cel al comerţului triangular, cu produse fabricate în Europa şi vândute sau oferite în Africa în schimbul sclavilor, revânduţi apoi în Americi, iar cu banii obţinuţi fiind apoi cumpărate produse tropicale sau semi-tropicale (tabac, zahăr, rom, cauciuc etc.) pentru consum european – era tot atât de crud și de nemilos, hrănit de aceeaşi poftă insaţiabilă. Ca şi predecesorul său, capitalismul industrial a debutat ruinând mica ţărănime (enclosures) pentru a obţine mână de lucru disponibilă, generând apoi imediat o societate a muncitorilor săraci, care va dăinui până în anii 30 în Franţa, în Marea Britanie şi în Statele Unite (2). De fapt, pentru a se putea impune o veritabilă politică de tip Welfare, au trebuit aşteptate sfârşitul grevelor din 1936 şi ascensiunea Frontului popular, în Franţa, era New Deal-ului lui Roosevelt, în Statele Unite, iar în Marea Britanie, mai târziu, victoria laburiştilor imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1945, şi reconstrucţia germană de după 1950. Dezvoltarea lumii occidentale, extraordinar intensificată graţie unei sinergii nemaiîntâmplate între descoperirile ştiinţifice şi tehnice şi enormele acumulări-concentrări de capitaluri, îşi făcea prea puţine griji pentru oameni în general şi pentru oamenii din popor în particular. În fapt, conducătorii politici şi industriali vedeau în oamenii de jos şi în proletari – precum latinii, odinioară – doar nişte vite de muncă şi animale pentru reproducerea speţei muncitoreşti: să facă, aşadar, copii pentru a furniza soldaţi în masă (iar pierderile umane din cele două războaie mondiale sunt o dovadă!) şi muncitori îndeajuns de numeroşi spre a se putea ţine salariul în frâu prin ameninţarea constantă a şomajului... Iată de ce analizele sociologice ale lui Marx erau încă pe deplin valabile până la finele anilor 1940 ai secolului trecut, când condiţia muncitorului se schimbase relativ puţin în Europa, din pricina distrugerilor imense pricinuite de Al Doilea Război Mondial, mult mai crunt decât Primul Război, dată fiind întinderea conflictului, violenţa nemaiîntâlnită împotriva civililor şi a bunurilor materiale din ţările ocupate, după cum şi enormele progrese făcute în tehnologia armamentelor şi a explozibililor.

În atari condiţii trebuie considerate atât progresele sociale obiective generate de politica keynesiană a Welfare State – angajarea tuturor în câmpul muncii, salarii satisfăcătoare, protecţie sanitară –, cât şi efectele acestora asupra modului de concepere a politicului, a socialului şi a culturii subiecţilor istoriei: oameni ai muncii în reconstrucţia unei Europe occidentale devastate de război.

Mi se pare evident faptul că evenimentele economico-sociale care au avut loc între mijlocul anilor 1930 ai secolului al XX-lea şi începutul crizei majore din septembrie 2008 au modificat în chip radical felul de a gândi al occidentalilor, dar nu numai al lor, și în special aspiraţiile de promovare socială, care să le permită imaginarea unui viitor fără grija zilei de mâine pentru copiii lor, în ciuda primelor semne care vesteau vremuri grele. Astfel, premisele crizei din 2008 apăreau în seria pre-crizelor legate de diverse bule speculative care marchează anii 1990 şi debutul anilor 2000: deja o criză a sectorului imobiliar, a start-up-urilor internetului, criza ţărilor emergente din Asia de Sud-Est şi, de la finele anilor 1970, criza inexorabilei creşteri a şomajului structural, care poate atinge, în multe ţări dezvoltate, între 8 şi 10% din populaţia activă, în special tineri slab calificaţi. În Europa occidentală, generaţiile născute după 1945, chiar în zonele rurale cele mai arhaice de după Război, nu-şi mai amintesc promiscuitatea, murdăria, lipsa de igienă, locuinţele insalubre („oferite” astăzi muncitorilor emigraţi din Africa şi din Europa de Est), slaba şansă a unei mutaţii sociale ascendente (sau ceea ce ziariştii vulgari numesc „ascensor social”), lipsa concediilor, raritatea fructelor exotice (mie mi-au rămas însă în minte, de pe vremea când aveam opt ani, colectele de portocale şi banane organizate la Paris pentru Crăciunul copiilor cu părinţi nevoiaşi). Fără a mai vorbi de campania Abatelui Pierre, din iarna lui 1954, la nouă ani după terminarea Războiului, când francezii au descoperit cu spaimă amploarea sărăciei în care trăiau oamenii modeşti, muncitori şi funcţionari, poate chiar mici meşteşugari, viețuitori în cartiere de la marginea Parisului, în carcase de maşini abandonate, în barăci de tablă şi carton, pe scurt, nespusa mizerie care-şi făcuse loc într-o ţară care-şi redeschidea aripile după dezastrul războiului. Cererile muncitorilor erau, în acele vremuri, simple: un salariu decent, o protecţie medicală minimală, căci asigurarea socială, acordată deja în 1945, era insuficientă pentru familiile numeroase, majoritare încă în clasele defavorizate, şi o locuinţă onorabilă. Toate acestea constituiau sursa principală a conflictelor sociale... Dacă Frontul Popular acordase concedii plătite, după război, celor mai mulţi dintre muncitori le era însă cu neputinţă să plece în concediu, cu excepţia celor care aveau rude la ţară... Turismul nu exista decât pentru inşii foarte bogaţi, în vreme ce mic-burghezii petreceau câte o săptămână la malul mării sau la munte, în pensiuni modeste – magnific ilustrate în filmul lui Jacques Tati Les vacances de Monsieur Hulot. Capitalismul industrial era ceea ce fusese dintotdeauna: o exploatare tenace şi feroce a muncii, cu excepţia, după 1945, a companiilor naţionalizate din Franţa (Renault, EDF-GDF, SNCF, companiile de aviaţie, industria de armament, construcţii navale, petrol şi cărbune) ai căror angajaţi, muncitori şi tehnicieni, beneficiau de condiţii mai bune de lucru şi de salarii garantate prin negocieri permanente cu cel mai puternic sindicat francez, CGT-ul comunist [Confédération générale du travail] (în 1954, PCF [Partidul Comunist Francez] reprezenta 25% din electoratul francez în general şi 75% din electoratul muncitoresc). În Anglia, aceleaşi progrese (mai puţin rapide însă) au fost înfăptuite sub guvernarea laburistă şi sub conservatori, când Harold Macmillan a semnat cu sindicatele britanice un acord care garanta angajarea tuturor în câmpul muncii. De ce aşadar această destindere a raporturilor de clasă după decenii de conflicte violente? (3) Fiindcă, după 1945, după zdrobitoarea victorie a URSS-ului asupra Germaniei naziste, capitalismul a prins mai abitir teamă de contagiunea comunistă. Ştia că exista un model alternativ, URSS-ul, care, înainte de 1956, nu era contestat decât de o minoritate de intelectuali de extremă dreaptă sau de troţkişti. Pe plan internaţional, capitalismul occidental s-a văzut îndată provocat de intrarea în scenă a unei lumi a treia socialiste, care-şi obţinuse de curând independenţa şi care se afirmase triumfal cu ocazia Conferinţei statelor non-aliniate de la Bandung, din aprilie 1955. Capitalismul gândea pe bună dreptate că sporind puterea de cumpărare a muncitorilor, a funcţionarilor şi a proletarilor şi că practicând o politică de educaţie naţională de calitate, care să ofere posibilităţi autentice de promovare socială, va avea de câştigat – căci numaidecât clasele medii, care se vor naște aici în număr mare, aveau să cheltuiască tot mai mult, îmbogățind astfel tot soiul de industrii, în special uzinele de automobile. Capitalul, conform logicii principiilor sale structurale, lupta împotriva tendinței de scădere a profitului şi, conform unei tactici sociale bine înţelese (şi câteodată servite de către înalţi funcţionari şi patroni bine intenţionaţi, în genere oameni formaţi în catolicism sau în protestantismul social), reuşea să-i aducă la un loc pe creştinii sociali, pe socialişti şi pe comunişti în privinţa dezvoltării unui turism popular şi semi-popular, deopotrivă sursă de divertisment pentru popor şi de vaste beneficii pentru cei care ghiciseră din vreme potenţialul de hedonism specific omului occidental – saturat de atâtea morţi, în jumătatea de secol de războaie unele mai criminale decât altele. Trebuiau date, cu orice preţ, uitării câmpiile morţii şi ruinele... Împreună, au inventat primele forme de turism convivial în Italia de Sud şi în Grecia („Club Mediteranée” inovând formula la sfârşitul anilor 1950, urmat de o serie de cluburi de acelaşi gen), pentru ca apoi să se extindă şi să transforme cu grăbire ţările din lumea a treia – de curând independente –, în solare pentru fundul claselor medii din ţările dezvoltate, dimpreună cu o consecinţă evidentă conform diverselor rapoarte ale UNESCO: ruinarea totală a culturilor tradiţionale remanente. La începutul anilor 2000, turismul de masă devenise al treilea motor al economiei mondiale, după comerţul cu arme şi cu petrol, iar pentru PIB-ul unor ţări, chiar principala sursă de venituri.

E vorba de perioada numită de comentatorii economici şi de jurnalişti „les trente glorieuses”. Treizeci şi cinci de ani de creştere economică fără precedent în istoria lumii, atât în Franţa, cât şi în Germania (învinsă, dar susţinută de Planul Marshall cel mai substanţial), în Marea Britanie, cât şi în Italia, inclusiv în Europa Centrală şi Orientală de după anii 1950, aflată sub vergeaua unui regim comunist care, la rândul său, se ştia în competiţie cu Welfare State-ul occidental. Or, această explozie a producţiei, la început prin reconstrucţie super-intensificată a infrastructurilor distruse de război sau îmbătrânite în comparație cu inovaţiile tehnice aduse de acesta (4), a fost însoţită spre deosebire de secolul al XIX-lea, de o explozie a industriei de bunuri de consum (sigur, una reală şi importantă şi ea, dar mai puţin spectaculoasă în Europa comunistă (5)), oferind pieţei nu numai consumul celor necesare şi a unui surplus mai mult sau mai puţin rezonabil, dar și o grămadă de obiecte reînnoite fără încetare, pe care, cu douăzeci de ani înainte, nimeni din marea majoritate a populaţiei nu le-ar fi putut imagina inventate şi consumate cu atâta frenezie. S-ar putea invoca nenumărate exemple din această aventură inedită a producerii în masă a unor obiecte repetitive şi a consumului lor masiv, care pecetluieşte o extindere fără precedent, nemaipomenită, nemaiauzită (în sens literal) a sferei mărfii. Această accelerare, la început de sorginte nord-americană (modelul iniţial), apoi europeană, i-a cufundat pe oameni într-o stare de halucinaţie (în special pe cei de condiţie modestă, căci bogaţii s-au obişnuit de mult să cumpere şi să pună gheara pe ce vor) în faţa noilor peşteri ale lui Ali-Baba reprezentate de Salonul de Arte menajere (6) şi de marile centre comerciale (numite Mall în nov-limba mimetică a românei). O plimbare într-unul dintre aceşti monştri urbani numiți hipermarket demonstrează deîndată faptul: ofertă delirantă de obiecte identice, diferenţiate prin micro-gadgeturi. Produse menajere sau televizoare, calculatoare, telefoane mobile sau GPS-uri, desuuri feminine, instrumente de grădinărit sau de meşterit, în fine toate nimicurile în faţa cărora stau mă întreb mereu cine naiba le-o cumpăra; dar – de vreme ce sunt acolo – de bună seamă că există şi cumpărători! Supraconsumul de haine feminine şi masculine a tranformat chiar sociologia oraşului – la Paris asta se traduce prin dispariţia celor mai multe librării şi artizanate din Cartierul Latin, înlocuite grabnic printr-o multitudine de buticuri cu țoale, îngrămădite unele lângă altele de-a lungul bulevardului Saint Michel. La fel au păţit şi centrele istorice ale oraşelor europene, mai mici sau mai mari. Catedralei – inimă monumentală (și deopotrivă cea mai înaltă clădire, mai ales după influenţa gotică) şi teologico-metafizică a oraşului european, din zorii Evului Mediu încoace – i-a fost substituit centrul comercial, templu consacrat cultului noilor idoli planetari, Marfa şi Tehnologia.

Această marşandizare (neologism venit pe filieră anglo-saxonă, cum altfel?!) a cucerit toate activităţile umane, căci cine spune „marşandizare” spune schimb de bunuri şi de servicii multe şi mărunte, deci schimb de muncă şi bunuri contra ban şi, prin urmare, fluxuri financiare multiple, creatoare de plus-valoare. Să luăm exemplul activităţilor aşa-zis de divertisment – deşi, de multe ori, mie-mi par mai obositoare decât faptul simplu de a rămâne la tine acasă şi a medita la zădărnicia acestei lumi. Dezvoltarea turismului de masă nu se mai limitează la frontiera naţională, cum se întâmpla pe vremea acordării primelor concedii plătite, în 1936, în Franţa; nici măcar la scară europeană, ca în anii 50-70 ai secolului trecut: astăzi fenomenul se întinde la scară planetară... Aşa că iată-i pe mic-burghezii îndeobşte nevricoși avântându-se acum prin Indonezia, prin Kenya, prin India, prin Senegal, la malul Mării Roşii, ori făcând trekking pe înaltele platouri tibetane, parcurgând circuite securizate de nenumărate agenţii de turism, care le vând pe bani frumoşi exotism de duzină, bibelouri locale fabricate de un fel de sclavi, folclor cloroformizat şi animale sălbatice cvasi-îmblânzite şi ţinute captive în parcuri naţionale, o ţâră de farniente pe plajele ardente, sub soarele tropical, evident obscen în comparaţie cu sărăcia oamenilor locului, mări străvezii, albastre sau de smarald, din ce în ce mai poluate chiar din pricina masei de turişti, – în vreme ce băștinașii, indigenii – sigur, respectaţi în langajul corectitudinii politice – sunt, în fapt, dispreţuiţi şi văzuţi ca un soi de zombies cvasi-transparenţi, fie servitori, fie prostituaţi/te... (unele ţări din lumea a treia turistică fiind chiar specializate în terenuri privilegiate de vânătoare pedofilă feminină sau masculină).

Am scris odată că momentul pe care-l trăim noi în istoria speciei umane – sfârşitul anticei civilizaţii rurale venite din neolitic şi trecerea spre o civilizaţie tehno-industrială electronică a simultaneităţii informaţionale (7) – operează un soi se mutaţie antropologică a omului occidental prin aceea că, pentru prima oară în majoritatea sa zdrobitoare, acest om a depăşit pragul necesităţii, pragul neputinţei de a-şi satisface nevoile esenţiale supravieţuirii confortabile, intrând într-o eră în care totul e posibil (real, vis ori fantasmă), o eră a aproprierii, atât a hranei, cât şi a tot felul de lucruri în varietatea lor infinită, prezentă sau potenţială, fiindcă infinitatea fantasmată a productivităţii presupune deopotrivă infinitatea fantasmată a consumului, infinitate care justifică şi războiul industrial de masă (8). Astfel, chiar şi grupurile destinate prin poziţia lor socială unei relative marginalităţi au reuşit, în vremea celor „trente glorieuses” şi după aceea, graţie feluritelor subvenţii sau traficului de droguri, să-şi ducă traiul cumva, să doarmă undeva, să aibă ce mânca şi ce îmbrăca, să-şi poarte de grijă şi chiar să consume unele gadgeturi (9). După două războaie mondiale cu costuri umane fără precedent, am trecut la o eră a abundenţei, sigur, una inegal repartizată, dar oricum, abundenţă în toată puterea cuvântului.

Or, dacă dăm crezare literaturii şi diverselor mărturii culese de-a lungul conflictelor politico-sociale care au brăzdat Europa de la mijlocul secolului al XIX-lea până la cele imediat apărute din scrumul războiului, ceea ce iese în evidenţă (şi e suficient să priveşti fotografii ale manifestanţilor, ale greviştilor, ale insurgenţilor) este faptul că, în afara infimei minorităţi a celor vizibil aparţinători ai claselor medii intelectuale (profesori sau funcţionari civili şi militari), majoritatea zdrobitoare e formată din oameni săraci, chiar foarte săraci. Dacă priveşti fotografii din vremea Comunei din Paris, a grevelor podgorenilor din sudul Franţei din 1902, a insurecţiilor ruse de la 1905, fotografii ale ţăranilor români de la 1907, apoi fotografii luate în timpul grevelor sau revoluţiilor din întreaga Europă imediat după Primul Război Mondial, ceea ce sare în ochi este tocmai adânca sărăcie a oamenilor, bărbaţi, femei şi copii de toate vârstele, înfofoliţi în zdrenţe, de cele mai multe ori, şi acea intensitate a privirii în care se citeşte foamea, neîngrijirea, îmbătrânirea precoce. Aceşti oameni se revoltă împotriva unei situaţii economice şi a unei societăţi dominante pentru care nu nutresc decât ură, fiindcă îi menține, în ciuda sacrificiilor făcute în război, într-o stare de disperare, fără alt viitor decât munca istovitoare şi spectrul şomajului; o societate din care, orice ar face, mizeria, foamea şi degradarea nu vor dispărea pentru cei mai mulţi dintre ei, blestemaţii pământului. În acele epoci, oamenii se răsculau pur şi simplu fiindcă nu mai apucau să supravieţuiască.

Să facem un salt peste decenii. Suntem acum la Madrid, la Paris sau la Roma... Văd pe stradă inşi bine îmbrăcaţi, rumeni în obraji, zbierându-şi revendicările deseori cu zâmbetul pe buze şi cu copii în cărucior; din câteva camionete, printre șirurile de oameni, se transmite muzică pop sau varietăţi la moda zilei, câteodată, la defilările sindicale, între corurile populare scandând sloganele ştiute dinainte, se fac auzite sunetele unor orchestre în carne și oase. Între participanţi, nu lipsesc tinerii, în oraş e o atmosferă de carnaval, un aer de sărbătoare a muzicii, de parc de distracții. Temele sunt mereu aceleaşi: mărirea salariului, refuzul suprimării locurilor de muncă în sănătate, educaţie, şi servicii sociale, şomajul. Câteodată, dar tot mai rar, se întâmplă şi manifestaţii care marchează dezaprobarea unei decizii politice străine de către o fracţiune a populaţiei, dar stilul rămâne acelaşi: una peste alta, cuminţel, zic eu; sloganurile (uneori foarte comice) sunt redactate civilizat pe banderole purtate la fel de civilizat, chiar dacă la urmă câţiva „ciomăgari” (câteodată ăştia sunt chiar provocatori strecuraţi din rândurile poliţiei în persoană!) mai sparg niscai vitrine, geamuri de maşini parcate sau dau foc la una-două maşini de poliţie. Nimic care să semene cu vreo gherilă urbană – cum vor să ne convingă unii jurnalişti. Singurele gherile urbane sunt alea care se manifestă de vreo patruzeci de ani încoace în ghetourile negrilor şi jamaicanilor nord-americani sau britanici, ori în cartierele emigranţilor nord-africani sau negri din Franţa. Revolte profund apolitice, profund anomice, foarte adesea în legătură cu traficul de droguri sau pornite din groaznica trândăvie a unui tineret abandonat, ce nu are ca orizont de discurs decât omniprezenţa publicităţii şi resentimentul abisal de a nu putea participa la agapele consumeriste ale modernităţii tardive.

Ceva s-a schimbat aşadar... şi acest ceva nu este structura obiectivă a capitalismului, raportul capital-muncă-şomaj, rămas identic, fiindcă ţine de natura sa ontologică (Dasein) şi de modul său de a-fi-în-lume (Das Dasein). Ceea ce s-a schimbat, dintr-un punct de vedere socio-psihologic, sunt aspiraţiile oamenilor, iar din punct de vedere filosofic, subiectivitatea subiecţilor. Astăzi, oamenii sunt animaţi de o singură spaimă: pierderea avantajelor obţinute în perioada celor „trente glorieuses”. Percepţie foarte de înţeles, cu consecinţe foarte precise asupra interpretării crizei şi asupra criticii practice a situaţiei socio-economice. Speranţa unui consumerism tot mai intens, chiar dacă totalmente fantasmat din pricina conjuncturii obiective a economiei politice a Capitalului mondial, nu conduce la imaginarea unei mutaţii economice în cadrul unei concepţii radicale a schimbării orientării generale a economiei politice şi cu atât mai mult mişcările pretinse de extremă stânga au căzut sau au fost făcute să cadă în capcana confuziei, postmoderne desigur, dintre caritatea umanitaristă şi analiza economiei politice postmoderne, dintre efectele disfuncţiilor sau ale injustiţiilor sociale capitaliste (feminism şi apărare a homosexualităţii, luptă împotriva excluderilor, pentru salvarea copilărei furate, împotriva prostituţiei minorilor, a drogurilor etc.) şi originile cauzale ale acestor efecte (ne zbatem pentru a găsi un adăpost oamenilor străzii sau pentru a le procura mâncare pe timpul iernii, de pildă, dar uităm lupta mult mai periculoasă împotriva cauzelor obiective ale sărăciei, care câştigă teren în Occident). O altă versiune de impotență a extremei stângi sunt acele grupuri care repetă ad nauseam sloganele deja-întâmplatului, de pildă cei care, uitând că totul s-a schimbat între timp, nu mai contenesc să bocească la căpătâiul trecutului, precum anarhiştii la căpătâiul războiului din Spania, comuniştii – în amintirea Frontul Popular din 1936 sau socialiştii – legănaţi de un curaj post factum, care reactualizează luptele rezistenţei antinaziste din bistrourile Cartierului latin şi colocviile ad hoc. Apoi, încă şi mai tragic, toţi cei care, în vremea celor „trente glorieuses”, au crezut în puterea muncitorilor de a reînnoi revolta politică şi de a depăşi manifestările aflate strict în căutarea unui mai-bine imediat. Aceste grupuri, căzute într-o eroare analitică totală, dublată în practică de o extremă violenţă teroristă, s-au trezist mereu singure în faţa represiunii statului. Izolate încă de la început, abandonate de stânga parlamentară, timorată şi avidă de onoruri oficiale şi de strapontine ministeriale, aceste grupuri de tineri si tinere şi-au plătit adesea cu viaţa eşecul – al Fracţiunii Armate Roşii [Rote Armee Fraktion – RAF – fracțiune germană de extrema stângă, activă între 1968 și 1998, n. trad.], în Germania, de pildă, sau al Brigăzilor Roşii italiene. Sigur că Republica Federală, cu binecuvântarea Statelor Unite, reciclase majoritatea înalţilor funcţionari şi ai afaceriștilor cu rădăcini naziste; sigur că partidul comunist italian (PCI) trădase speranţele revoluţionare puse în el în vremea anilor rezistenţei din Centru şi din Nord, dar poporul pe care-l aveau în vedere aceste grupuri (uneori, ca în Italia, de pildă, foarte supus manipulării, ca în cazul asasinării lui Aldo Moro) nu era prezent la întâlnirea cu istoria. Ceea ce voia poporul, absent de la revoluţie, era: mai multe maşini, mai mult turism, mai multă vacanţă, mai multe gadgeturi, pe scurt: mai mult consum... Nici măcar un singur lucru serios – o educaţie de calitate pentru copiii lor, de pildă –, căci aceşti oameni n-aveau nimic împotriva nivelării democratice de sus în jos, dacă ne uităm la cum arată astăzi  învăţământul în Europa...

Despre frământările contemporane

Ah, veţi spune dumneavoastră, cititori avizaţi, dar astăzi vorbim de Grecia şi de violenţele din piaţa Syntagma! Sigur, vă răspund eu, dar Occidentul deja şi-a luat porţia de manifestări violente, în Italia, în Statele Unite, la Seattle, sau la Geneva, împotriva G 8 şi a politicilor economice dictate de stăpânii lumii, manifestări care propuneau un alt fel de mondializare. Iar rezultatele au fost şi sunt mereu aceleaşi: nimic. Mai-marii lumii nu fac decât ce-i duce capul, adică aplică orbeşte sau aproape orbeşte ceea ce sistemul capitalist îi „forţează” să facă: să pună în practică producţii noi sau noi forme de divertisment tehnic, în aşa fel încât să intensifice consumul fără zăbală a tot ceea ce poate planeta să suporte, pe de o parte, iar pe de alta, să inventeze necontenit noi scenarii financiare pentru a extrage maximum de plus-valoare în intervale cât mai scurte posibil. În fapt, dacă studiezi practicile reale ale capitalismului de tip trei, sesizezi că urmăreşte ubicuitatea între momentul investiţiei şi cel al recuperării plus-valorii, de unde şi importanţa revoluţiei micro-informaticii, a miniaturizării instrumentelor de comunicare şi de putere a mijloacelor de transmitere a informaţiei, în ideea unei dominaţii absolute a capitalului financiar asupra celui industrial. Iar agitaţia deosebit de violentă produsă de o avangardă compusă în general din tineri şi tinere fără o direcţie politică, fără un autentic program politic, seamănă cu unul dintre acele pusee nervoase de care orice adolescent e atins, într-un moment sau altul, pe cât de virulent, pe atât de trecător... Căci ceea ce frapează în curentul contemporan al indignaţilor e tocmai absenţa direcţiei politice, acţiunea legitimată în jurul unui sentiment cu siguranţă justificat, indignarea morală după ce va fi fost descoperită, prin şomaj şi scădere a salariilor, trădarea comisă de elitele financiare ale ţării şi mai ales de cele care reprezintă poporul, alese prin sufragiu universal!

Însă emoţia nu e decât un sentiment – Platon ar fi spus o pasiune, și nicidecum raţiunea analitică a unei praxis în devenire. Or, ce are a face dacă lupta politică are acum la bază niște concepţii etico-sociologice şi nu etico-teologice, ca în Evul Mediu (anume ce înseamnă buna guvernare pentru a se putea asigura bunăstarea terestră a majorităţii oamenilor – astăzi, trebuie adăugat, o majoritate la scară planetară)? Această luptă pentru mai multă dreptate socială, pentru mai multă echitate (vorbesc de echitate, nu de egalitate) sau pur şi simplu pentru mai multă umanitate în relaţia cu semenii mei de toate culorile, originile şi religiile (şi îi includ aici pe adepţii înţelepciunilor asiatice şi ai religiilor animiste), această luptă, aşadar, nu poate fi decât politică – adică nu se poate mulţumi să acţioneze în numele unui sentiment de injustiţie născut din practicile capitalismului sălbatic şi să pledeze pentru un capitalism „cu faţă umană”, un capitalism moderat sau temperat (cum, în muzică, e clavecinul bine temperat).

Capitalismul – de la constituirea sa ca sistem economico-politic – n-ar fi ceea ce este în fondul său metafizic şi pragmatic, adică o maşină de extras plus-valoare din orice acţiune umană raportată la o activitate de producţie, dacă ar fi dovedit vreodată un autentic simţ al echităţii, al justiţiei sociale, dacă nu s-ar fi dezvoltat, de la originile sale, ca un darwinism socio-economic în care cel mai cinic (în sens modern) – adică cel mai lipsit de scrupule, cel mai viclean, mai rău, mai escroc, mai șmecher, mai șiret, dar şi cel mai expus riscului – are câştigul asigurat, pentru ca apoi să instaureze legi care-i permit, în ochii semenilor săi, să legitimeze protejarea roadelor avidităţii sale disimulându-le provenienţa și extrema violenţă a aproprierii private a mijloacelor de producţie (10). Iată de ce toate manifestările care frământă astăzi lumea contemporană şi care nu au ca scop explicit (şi explicitat în faţa actorilor sociali) schimbarea radicală a finalităţilor activităţilor noastre productive (inclusiv cele ale culturii care, după cum spune Şcoala de la Frankfurt, e o activitate productivă ca atâtea altele și procură plus-valoare, directă sau indirectă), nu sunt decât o vană agitaţie ce ţine încă de câmpul metafizico-semantic a ceea ce contestă: se păstrează pe terenul luptei dictate de adversarul său Capitalul, încurajându-l, astfel, şi întărindu-l ideologic, dar şi economic sau politic. Capitalul trebuie înţeles ca piraterie a muncii (sau a şomajului) prin capii săi, prin conducătorii superiori, prin administratorii marilor bănci şi ai companiilor multinaţionale; ca un veritabil pirat, Capitalul n-are patrie, sau mai degrabă Capitalul nu are decât o singură patrie, deopotrivă concretă şi abstractă: plus-valoarea maximală, pretutindeni unde se poate realiza cu costuri cât mai mici.

Ceea ce n-au înţeles cetăţenii europeni sau ai Statelor Unite – vrăjiţi de fantasma belşugului în exces – e că trebuie neapărat să ne schimbăm modul de viaţă și de exploatare a planetei, pentru a supravieţui în prezent (11). Trebuie cu orice preţ să punem capăt economiei fondate pe ideea producerii tot-mai-multului, care antrenează tot-mai-multul consumului şi deci al plus-valorii – asta dacă nu ne dorim să sfârşim într-o lume ca aceea din romanul post-apocaliptic al lui Cormack McCarthy, „The Road”, o lume spre care ne îndeamnă inexorabil capitalismul de tip trei, lumea lui homo homini lupus est – ce le dă atâta dreptate lui Plaut şi lui Hobbes... Trebuie să repet, cu riscul de a plictisi cititorul: Aufklärung-ul a murit, ucis pe câmpurile de bătaie şi în lagărele de concentrare de acel „totul e posibil” şi de extrema violenţă a acestui „scurt secol al XX-lea”. Lumea pe care ne-o rezervă capitalismul de tip trei (sau postcomunismul, cum preferă unii) va ucide oameni în masă pentru a-şi procura apă, pentru a-şi procura lemn sau pentru a cumpăra terenuri arabile (fapt întâmplat deja în Africa şi chiar în România, unde companii occidentale cumpără pământ pentru producerea şi vânzarea de produse agricole – devenite foarte rentabile în ultimul deceniu).

Pe scurt, fie că vorbim de indignaţii din Madrid sau de mai frământaţii lor semeni din Atena, absenţa gândirii politice şi deci a finalităţii politico-economice îmi spun că aceste mişcări se vor slei cât de curând, ca un soi de bufeu al micro-luptelor urbane fără cap şi coadă. Căci nu atât scăderea salarială e o problemă astăzi, cât mai degrabă protecţia socială minimală într-o lume în care producţia şi consumul trebuie regândite de la cap la coadă pentru un nou fel de a-fi-în-lume... Aşa că mă întreb mereu: mai e oare posibilă o revoluţie în lumea noastră postmodernă? Să fi fost oare ceva adevărat în demonstraţia falsă a lui Fukuyama – care, în orice caz, se înşela asupra finalităţii? Să nu fie vorba așadar de un sfârşit al istoriei în fericita democraţie capitalistă ce se va fi instalat după căderea regimurilor comuniste, ci de ameninţarea unui sfârşit al istoriei ce se încheie ca dictatură capitalistă indepasabilă – din care, iată, experienţa chiliană ne-a servit deja o mostră preliminară; sau, mai radical spus, pentru a-l parafraza pe maestrul meu Gérard Granel, viitorul adevăratei noastre istorii ar fi anii treizeci, îndată ce se va fi înțeles că comunismul sovietic şi apendicele sale europene şi asiatice n-au fost, la urma urmei, decât o încercare de accelerare a modernităţii ca atare, neputincioasă în a reorienta destinalitatea Capitalului ca scop ultim al istoriei...

Se impune astfel o ultimă întrebare. În ciuda bogăţiei multitematice a operei lui Marx, a justeţei analizelor sale economice încă valabile astăzi în ce priveşte fiinţa însăşi a Capitalului, n-a comis el însă o eroare specific idealistă – aceea de a fi crezut în capacitatea maselor de a schimba cursul istoriei modernităţii, de vreme ce Tehno-Capitalul era singurul capabil să furnizeze, dincolo de lanţul conflictelor de interese care determină alianţe şi antagonisme de moment, regulile marelui joc politico-economic al lumii, premisele şi finalităţile sale neprevăzute? Dacă pentru Maximilien Rubel (însemnat traducător şi comentator al lui Marx în ediţia completă a operelor sale din Pléiade), „postulatul auto-emancipării proletare subîntinde opera lui Marx ca un laitmotiv”, atunci acest postulat – când e confruntat astăzi cu realitatea practicilor şi a subiectivităţii cetăţenilor acestui Occident post-Welfare State – nu e nimic altceva decât proiecţia unei iluzii: a concepţiei mesianice a proletariatului. Concepţie care putea fi considerată veridică într-o epocă în care adânca mizerie a poporului justifica inocenţa şi candoarea viitorului luminos, o epocă a începuturilor, a originilor, în care energia pusă în slujba luptei de clasă purta, fără îndoială, speranţa unei schimbări radicale în „cea mai bună dintre lumile posibile”. De atunci însă, am mai crescut, am ieşit din copilăria istoriei moderne, am intrat în modernitatea tardivă, am înteţit focul hybris-ului tehno-ştiinţei şi al tehno-capitalului, dimpreună cu corelatul său, hybris-ul consumului şi al creditului, nefiind ele decât fantasmele halucinate ale unui viitor niciodată împlinit pe de-a-ntregul; ne-am pierdut astfel inocenţa entuziastă a vremilor inaugurale în schimbul unui vis al hedonismului, care, spre a se întrupa hic et nunc, ne află gata pregătiţi pentru corpuţie, laşitate şi crime colective.

Bucureşti, iulie 2011

Traducere din franceză de Teodora Dumitru

NOTE:

(1) Louis Chevalier, „Classes Laborieuses et Classes dangereuses : A Paris, pendant la première moitié du XIX^e siècle” [Clase muncitoare şi clase primejdioase: la Paris, în prima jumătate a secolului al XIX-lea], 1958, Paris; şi Emile Zola, „Germinal”, 1895, Paris; Charles Dickens, „Hard Times”, 1854, Londra, considerat primul roman industrial...

(2) Cu excepţia curentului saint-simonian, reprezentat, de exemplu, de bancheri ca fraţii Pereire sau de industriaşi ca Enfantin, care organiza un capitalism social, mai ales în unele bazine miniere sau în siderurgie, apoi, un pic mai târziu, spre 1880, compromisul între social-democraţia germană şi Bismarck, ruinat de înfrângerea germanilor din 1918 şi de enormele despăgubiri de război datorate Franţei şi Marii Britanii, situaţia lumpen-ilor, foarte numeroşi în acele vremuri, a clasei muncitoare şi chiar a micilor funcţionari (white collars) era teatrul unei sărăcii evidente... Cf. romanul lui Alfred Döblin, „Berlin Alexanderplatz” şi filmul lui Fassbinder, făcut după acest roman; cf. romanul lui Céline, „Le Voyage au bout de la nuit” [Călătorie la capătul nopţii], precum şi filmul lui Pabst, „Die Freudlose Gasse”...

(3) În 1936, în timpul grevelor care au adus la putere Frontul popular condus de socialistul Léon Blum, Cartelul patronilor de mine de cărbune şi de fier strigau sus şi tare: mai bine Hitler decât Frontul Popular... Ei bine, pe Hitler l-au avut, câţiva ani mai târziu... şi au colaborat voioşi cu Germania nazistă până când, simţind vântul bătând din direcţia opusă, după înfrângerea lui Rommel în Libia şi după bătălia de la Kursk, pe frontul de Est, au început să sară în ajutorul Rezistenţei şi şi-au trimis feciorii să se înroleze în armata franceză pe măsură ce teritoriul francez se elibera şi armata se refăcea...

(4) Cf. paginile consacrate de Hannah Arendt accelerării dezvoltării tehnologiei (sub imperiul Tehnicii ca ultimă metafizică, reluând astfel deconstrucţia heideggeriană), în lucrarea „Between Past and Present” [Între trecut şi prezent], în care arată cum distrugerile masive din Germania şi Japonia au accelerat şi intensificat ritmul reconstrucţiei.

(5) Cazuri de reuşită sunt, de la caz la caz, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia (pentru aceasta din urmă cf., splendidul roman-mărturie al lui Bohumil Hrabal, „O singurătate prea zgomotoasă”), iar de eşec răsunător – România, începând cu anii 1980.

(6) A se nota efectul de umor involuntar al denumirilor acestor expoziţii de instrumente tehnnice din viaţa familială: Arte menajere... care trimite locul în care se expun şi se vând operele zise de artă, saloanele, spre singura lor autenticitate: cea a pieţei... Totul e piaţă... schimb, flux financiar şi plus-valoare... În România, chiar şi universităţile au devenit biznisuri foarte rentabile dacă ne gândim la speculaţiile lor imobiliare şi la salariul pe care şi-l varsă conducătorii lor – demn de managerii unor companii private. Money, money, money, makes the World go round!

(7) Foarte curând, cei mai mulţi dintre oameni vor trăi în oraşe, unele dintre acestea monstruoase conurbaţiuni de zeci de milioane de locuitori, care-i vor face pe mulţi să uite că laptele nu vine din pachetele aliniate în raioanele supermarketurilor, ci de la vacă, sau că chipsurile din fastfood-uri sunt făcute din cartofi, care cresc pe câmp... Astfel, metropola Cairo, cu cei 19 439 541 de locuitori ai săi, are o populaţie aproape cât a României... cea a Shanghai-ului depăşind-o, cu ale sale peste 23 de milioane... Dar situaţia e totalmente alta şi în ceea ce odinioară se numea „viața la ţară”: astăzi și în spaţiul rural viaţa e în întregime tehno-computerizată.

(8) Eric Hobsbawm, „The Age of Extremes: The Short Twentieth Century, 1914-1991” [Era extremelor: scurtul secol al XX-lea], Londra, 1994. Cf., cap. I şi II.

(9) În ce priveşte anii 60-90, a se citi şi a se viziona succesiv: romanul-document al Christianei Rochefort, „Les Petits enfants du siècle” [Copiii veacului], Paris, 1961, şi filmul lui Etienne Chatilièz „La vie n’est pas un long fleuve tranquille” [Viaţa nu-i un fluviu liniştit], 1988. Cât priveşte America, a se vedea filmul-cult al lui Dennis Hopper, „Easy Rider”, 1969, iar pentru Marea Britanie, filmul lui Stanley Kubrick, „Clockwork Orange” [Portocala mecanică], 1971.

(10) Tot spre Statele Unite trebuie să ne întoarcem privirile pentru a găsi metaforele narative cele mai explicite în direcţia acestei violenţe moderne inaugurale. Cf. filmul lui Michael Cimino, „Heaven’s Gate”, 1980 şi „There Will Be Blood”, de Paul Thomas Anderson, 2007.

(11) A se vedea, în româneşte, o reflecţie precoce asupra acestei teme a lui Herbert Marcuse, în „Scrieri filosofice”, „Eliberarea de societatea abundenţei”, Bucureşti, 1977.