CLAUDE KARNOOUH – O VIZIUNE CRITICĂ ASUPRA ROMÂNITĂŢII Ion Hirghiduş

Claude Karnoouh – o viziune critică asupra românităţii

Ion Hirghiduş

Numele lui Claude Karnoouh este binecunoscut azi pentru mulţi români. Admirat şi, deopotrivă, contestat, de unii intelectuali care nu vor să accepte adevărul că acest mare cărturar francez este oglinda obiectivă în care ar trebui să ne privim mereu pentru a afla adevărul despre noi. Relaţia acestuia cu România este una specială, vrednică de o lungă scriere epică, de o dăruire de sine cum rar s-a mai văzut. Această relaţie pare o poveste şi aşa ar fi dacă ea nu s-ar fi derulat în secvenţe istorice recente binecunoscute. Venit ca tânăr cercetător în România anilor 1970, pentru a studia elemente de etnografie specifice spaţiului carpato-danubiano-pontic, s-a legat treptat de un popor cu multe metehne, dar şi cu multă suferinţă istorică în spate. În cei 44 de ani s-a construit între acest om deosebit şi poporul român o legătură trainică pe care nu o poate distruge nicio ticăloşie. Ar merita domnul  Claude Karnoouh cu prisosinţă calitatea de român cu drepturi depline pentru că ne-a învăţat limba în primul rând şi ne-a înţeles cultura în punctele ei esenţiale şi nevralgice. Dacă ar fi să rezumăm oarecum această perioadă, care presupune o trecere prin ultimile faze ale socialismului românesc şi perioada de construire firavă şi nesigură a capitalismului postdecembrist, am putea spune că cercetătorul francez, cu vădite intenţii ştiinţifice, a căzut în capcana observaţiei participative asupra „bunilor sălbatici”  până a devenit unul de al lor. Aceasta ar fi însă o relativă şi falsă înţelegere a lucrurilor pentru că omul de ştiinţă a rămas consecvent cu el însuşi. A fost şi este mereu în căutarea autenticităţii şi pentru că, de cele mai multe ori, nu a găsit-o a devenit un critic lucid al realităţii româneşti.

Inscursiunea critică în cultura românească

Claude Karnoouh înţelege cel mai bine esenţa istorică a trecerii românilor la modernitate, fapt care priveşte în primul rând transformările culturale înaintea celor politice. Dar pentru noi, românii, istoria nu este un element de mediere, nici un adjuvant al medicaţiei sociale, ci fundamentul şi răscrucea ideilor care se vor împlini în planul europenităţii. „Criza” şi suferinţa românilor pentru o lungă perioadă de timp sunt determinate de aşezarea geo-politică între Orient şi Occident, cu toate elementele hetroclite specifice. După o lungă perioadă de tăcere medievală, demersul nostru modern a început cu umanismul lui Nicolaus Olahus (descendent pe linie maternă din familia lui Iancu de Hunedoara), cu Dimitrie Cantemir (acedemician berlinez, voievod moldav şi apoi prinţ moscovit), cu iluminismul ardelean în special. Intrarea noastră în modernitate are ca primă reprezentare trecerea de la folosirea limbii slave la folosirea limbii române în scrieri şi în biserică, ceea ce reîntregeşte vechiul vis al latinităţii (ca rezultantă a daco-romanităţii).

Dintre toate cărţile lui Claude Karnoouh despre români, prima dintre acestea, intitulată Românii. Tipologie şi mentalităţi, apărută la Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 (ediţia franceză: Ľinvention du peuple. Chroniques de Roumanie. Essai, Arcantère, Paris, 1990) rămâne ca direcţie statornică a interpretării pe care autorul o dă românităţii timp de mai multe decenii (ideile din această carte vor fi reluate şi extinse în lucrarea Inventarea poporului-naţiune. Cronici din România şi Europa orientală 1973-2007, Idea Design & Print Editură, Cluj, 2011). Observăm o constantă meţinere pe linia unei critici constructive care se remarcă în primul rând prin luciditate. Dincolo de calităţile literare pe care le are într-un mod incontestabil (cartea ar putea fi considerată un bun roman care a rezultat dintr-o experienţă personală a autorului), această lucrare îmbină aspectele ştiinţifice rezultate din munca de antropolog, etnolog, sociolog cu trăiri, sentimente, secvenţe de viaţă care se aşează în acelaşi peisaj inenarabil (pentru că se află sub semnul extraordinarului, a ceea ce rezultă dintr-o uimire în faţa a ceea ce nu poate fi povestit în întregime). Pentru aceasta, construirea unei imagini asupra culturii române este determinată de un amestec al obiectivităţii ştiinţifice cu ceea ce a putut să furnizeze sentimentul faţă de autenticitatea (încă!) ţărănească. Din cartea la care fac referinţă, putem remarca în mod deosebit Capitolul al treilea: „Prolegomene filosofice şi istorice la ştiinţa folclorului”; Capitolul al patrulea: ”Despre adevărata semnificaţie a folclorului”; Capitolul al cincilea: „Cum să devii modern”. Capitolul al treilea şi Capitolul al patrulea constituie esenţa teoriei etnologice a lui Claude Karnoouh care se bazează pe o bună tradiţie cartesiană şi herderiană. De la Renatus Cartesius este moştenit firul raţional din care este ţesută metoda generalizată a cunoaşterii, atât de necesară pentru culturi şi civilzaţii dacă este folosită corect, în timp ce de la Johann Gottfried von Herder, ca principal teoretician al mişcării Sturm und Drang, este moştenită ideea unui holism iluminist ce dă sens progresului ştiinţei şi tehnicii. Pe baza unei cunoaşteri profunde a fenomenului cultural european, Claude Karnoouh lucrează pe fundalul unor registre intercalate: istoric, psihologic, cultural. Limba, raţiunea, sentimentul sunt elementele pe care se fundează „realul popular al unui anume preromantism”. Recuperarea folclorului, a cântecelor şi poeziei populare, va fi  o idee directoare pentru afirmarea culturilor din spaţiul european, inclusiv pentru cel est şi sud-est european – ceea ce poate fi considerată o extindere a influenţei lui Herder dincolo de spaţiul german consacrat. Pentru aceasta, Claude Karnoouh spune: „Dincolo de Dunăre, urmaşii lui Herder sunt cei care, sub influenţa răsturnărilor revoluţionare ce se răspâdeau treptat, în estul Europei, vor deplasa autonomia şi autarhia culturală spre politic, în cadrul unei teorii a dreptului, inspirată de Lumini” (Claude Karnoouh, Românii. Tipologie şi mentalităţi, p. 88). „La începutul secolului al XIX-lea, limbile ţărăneşti şi cuvintele lor rituale, enunţare arhaică prin excelenţă, se găseau sub influenţa unei instrumentalizări politice şi sociale care permitea legarea ideii de autenticitate expresivă primară – acea comuniune a Fiinţei şi Raţiunii – de avântul progresului şi al modernităţii politice generale în favoarea unei noi entităţi, poporul-etnie-naţiune, definită prin ipotezele istorico-lingvistice ale poetului-savant” (Ibidem, p. 90). „În felul acesta, omul din Europa orientală îşi pregătise în mod spiritual o patrie etnico-lingvistică” (Ibidem). Între popoarele Europei centrale şi orientale, românii sunt şi ei, prin influenţa Luminilor, urmaşi ai lui Herder, după cum afirmă Claude Karnoouh. Şi acest fapt nu este puţin dacă ne gândim că a dus la creearea şi punerea în practică a ideii naţionale care a fost mult timp într-o situaţie emergentă.

Fundamentarea unei gândiri folclorice în Europa orientală este răspunsul la întrebarea despre legătura dintre oamenii politici ai secolului al XIX-lea şi ţărănime, cu cele două „ideologii politice şi alegeri culturale antinomice” (Ibidem, p. 106). Cele două direcţii ideologice prezintă stări de fapte culturale care se poziţionează diferit. Pe de o parte, cercetările din cadrul folclorului francez şi englez, bazate pe studierea sociologică şi antropologică a elementelor de viaţă şi culturale ţărăneşti, evidenţiază dispariţia lumii arhaice ţărăneşti şi transformarea acesteia într-un obiect de muzeu. Pe de altă parte, în Europa orientală cercetarea folclorului serveşte întăririi legitimităţii ideii despre unitatea populaţiilor rurale. Cu toate sincopele istoriei şi a dezrădăcinării ţărănimii (revoltele şi permanenta degradare a bazei economice) o parte a intelectualităţii româneşti a visat mereu un stat ţărănesc, apreciat ca singura posibilitate de păstrare a autenticităţii şi coabitării dintre arhaic şi modern (a se vedea contribuţia istoricului Nicolae Iorga ale cărui idei sunt promovate cu precădere în reviata „Semănătorul”, idei la care au aderat intelectuali şi literaţi ca: Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Ștefan Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu). După opinia lui Claude Karnoouh, studierea folclorului, prin mijloace sociologice, antropologice, lingvistice etc., serveşte legitimităţii statului naţional şi unei identităţi care vrea să se afirme. Dar se observă criza care este determinată de laicizarea tradiţiei şi pierderea esenţei arhaice a culturii populare. Acestea determină ca Europa orientală să urmeze acelaşi scenariu al degradării tradiţiilor din Europa occidentală, chiar dacă există în mod evident o defazare istorică. Ceea ce produce şi accelerează acest fenomen în Europa şi în întreaga lume este modernizarea (înţeleasă ca urbanizare şi industrializare), fenomen lent în România interbelică, dar accelerat în România socialistă (fenomenul de alterare a tradiţiilor ţărăneşti este observabil încă din secolul al XIX-lea prin faptul creării unei lumi cosmopolite).

Capitolul al cincilea („Cum să devii modern?”) reprezintă cea mai constructivă critică pe care Claude Karnoouh o face la adresa culturii româneşti naţionale. Observăm că aprecierile asupra rolului elementelor culturale în întărirea imaginii pozitive a statului naţional este realizată pe baza unor elemente istorice şi ideologii politice concrete. Constatarea referitoare la lipsa alimentelor tradiţionale din România lui Ceauşescu (o stare degradantă a sărăciei atît pentru locuitorii satelor, cât şi pentru ţăranii dezrădăcinaţi care locuiesc în oraşe) face diferenţa dintre România şi alte ţări aflate în lagărul socialist. Observaţia este justă pentru că în ultimii ani ai regimului socialist se produce o izolare a României chiar în interiorul lagărului socialist, fapt care este considerat o criză majoră pentru o ţară care a avut în anii 1970 cea mai mare deschidere spre Occidentul Europei şi spre S.U.A.

Ca să-şi fundamenteze opiniile despre spaţiul cultural românesc, Claude Karnoouh analizează ideile care au legătură cu poporul-naţiune ale lui Lucian Blaga şi Costantin Noica. Ideea cercetătorului francez este că filosoful şi poetul Lucian Blaga este un anacronic pentru că supralicitează „veşnicia” satului românesc.  Blaga a creat o „ontologie etnică şi ofensivă”, în care se produce armonia dintre Tradiţie şi Modernitate (Ibidem, p. 164). Şi contemporani cu ideile lui Lucian Blaga sunt o serie de intelectuli români de vază ca: Rădulescu-Motru – cu o vesiune politică şi xenofobă (trimiteri speciale la Românismul: catehismul unei noi spiritualităţi); Nichifor Crainic – cu statul etnocratic; tânărul Cioran – „dorea o dictatură populară şi naţională” (Ibidem, p. 165). Ideile acestea sunt fără echivoc, dar ce se întâmplă cu naţionalismele duse la exacerbare în Europa occidentală? Degradarea aceasta din spaţiul românesc este cumva singulară şi diferită de ceea ce ne-a oferit lecţia Occidentului? Răspunsul la aceste întrebări nici nu mai trebuie dat pentru că elementele istorice sunt evidente în defavoarea în defavoarea Occidentului cu o cultură a reprimării mult mai rafinată. Probabil că trăsătura universalizată a perioadei interbelice pentru întreaga Europă este reprezentată de o coexistenţă a paradoxurilor politice, economice, culturale etc. Dintre aceste paradoxuri se desprinde unul foarte clar de observat: coexistenţa tendinţei de universalizare cu tendinţa de enclavizare. Dar şi aceasta este determinată de un spirit naţional specific.

Pentru Claude Karnoouh, Constantin Noica este „un metafizician al etniei-naţiune”. Cercetătorul francez îi recunoaşte lui Noica meritele pe care le are în cadrul filosofiei şi culturii româneşti, rolul pe care l-a avut în cadrul unei pedagogii apropiată de maieutica socratică (Şcoala de la Păltiniş va da intelectuali de primă mână). Totuşi, Noica se manifestă în planul culturii într-un mod paradoxal: este un exeget şi propovăduitor al filosofiei greceşti, al filosofiei hegeliene şi al fenomenologiei, dar, în acelaşi timp, este un provincial pentru că se încăpăţânează în scrierea unei opere filosofice pentru o fundamentare a poporului-etnie, a etniei-naţiuni, într-un moment în care naţiunea în sens occidental este pe cale de dispariţie. Este clară aici o defazare istorică. Claude Karnoouh, în analiza pe care o face asupra gândirii lui Constantin Noica, ia în discuţie în principal lucrarea Sentimentul românesc al fiinţei, în care sunt expuse idei mereu reluate cu scopul de a ancora acest sentiment românesc al fiinţei de o metafizică europeană cu tradiţia îndepărtată a vechilor greci şi cu exemplificările mai mult sau mai puţin tardive ale Occidentului cultural. Cât l-a urmat sau nu pe Heidegger în abordarea fenomenologică a Fiinţei, în relevarea rolului limbii ca experienţă metafizică este de discutat în cazul lui Noica. Întemeierea critică a cercetătorului francez pare să fie una rezultată dintr-o cercetare atentă a operei noiciene, dar care este redusă la un naţionalism revolut. Claude Karnoouh spune: „Din punctul de vedere al limbii pe care o mânuieşte cu o inspiraţie şi o imaginaţie cu adevărat poetice, Noica se află într-adevăr în căutarea unui adăpost pentru românitate, un adăpost în care s-ar retrage fiinţa din a sa archê pentru a se deschide în prezentul neobişnuit. Dar adăpostul pe care-l propune nu este, în realitate, decât o streaşină jalnică, incapabilă să reziste cataclismelor istoriei: versiune nouă a acestei pretinse abilităţi cu care românii au ştiut să reziste odinioară „terorii istorice”” (Ibidem, p. 196). Acesta cred că este „vârful” criticii lui Claude Karnoouh la adresa culturii române care prin cei mai importanţi reprezentaţi ai ei a încercat să se afirme în planul unei Europe indiferentă la zbuciumul popoarelor considerate marginale. Ne convine sau nu, critica trebuie considerată binevenită dacă nu avem argumente suficient de temeinice pentru a ne apăra. De fapt, nici nu trebuie să ne apărăm, nici nu trebuie să ne lamentăm în faţa unei Europe care a fost mult timp indiferentă la suferinţa noastră istorică şi care a trăit opulent din speculaţii coloniale. S-a remarcat o virulentă critică la adresa culturii române, atât din interior, cât şi din exterior, cu dorinţa parcă de a ne reduce la tăcere şi la situaţia de va fi mereu înjugaţi. Aceasta ar putea fi amăriciunea noastră, dar critica lui Claude Karnoouh trebuie să o privim ca pe un duşi rece în încercarea de a ne trezi (şi pentru noi deşteptarea „din somnul cel de moarte” este ridicată la nivel de imn naţional).

Românismul şi “Compexul Dracula Parc”

Într-un moment în care valorile s-au convertit, românismul a pierdut mult din temeinicia lui romantică, tinzând să devină un concept vid. Intelectualii de azi nu mai produc “românism”, sau cei care cred  că o fac ajung la extremisme. Patimile politice, în aparenţă, sunt tot mai aprinse, în realitate sunt atinse de cea mai mizeră lascivitate. Partidele şi oamenii politici se complac într-o anumită concupiscenţă, rezultat al ignorării valorilor. Românitatea tinde să fie redusă la “Compexul Dracula Parc”, din moment ce românii din interiorul statului sunt roşi mereu de ambiţia de a fi pe ultimul loc în Europa în ceea ce este pozitiv şi pe primul în negativitate. Cât despre românii din diaspora, se spune despre ei ca sunt şi vor fi dezbinaţi.

Este un moment de acută criză a realităţilor ce se ascund sub conceptele de “românism” şi “românitate”. Atât noi cât şi străinătatea înţelegem tot mai puţin acest lucru. În timp ce aşa-zisele mari naţiuni istorice îşi pot permite orice, chiar şi extremismele cele mai dăunătoare, fără ca să fie ştirbită aura democraţiei, naţiunile mai puţin privilegiate ale istoriei trebuie să fie prudente în mersul lor spre viitor. S-a instaurat, din nefericire, un fel de snobism politic şi istoric, după care popoarele mici şi mijlocii, aflate dincolo de axa occidentală, sunt purtătoare a unor viruşi periculoşi, care pun în cumpănă statul-quo-ul lumii contemporane.

Românismul pe care-l am în vedere aici are sensul de spirit românesc, aşa cum se regăseşte acesta ca trăire, ca sentiment major de recunoaştere a mătcii prin care a curs românitatea, cu tot ceea ce are ea pozitiv în istorie. Unora, cei care cred că viitorul va avea doar faţa cosmopolitismului, li se pare că românismul e un fenomen bolnav, purtător de naţionalism extremist şi piedica cea mai serioasă în afirmarea mondială a românilor. Spiritul românesc nu s-a opus şi nu se opune însă – istoric – spiritului universal, ci este doar dorinţa de a avea o identitate creatoare care să depăşească uzatele iluzii de universalism. Numai o înţelegere a împlinirii sinelui prin ceilalţi poate să dea măsura adevaratului românism, în timp ce o relativizare absolută a identităţii duce la disoluţie. În fond, adevăratul românism este regăsirea de sine a românilor în planul istoriei, aşa cum regăsirea de sine a subiectului (insului) se împlineşte în planul psihologic al colectivitaţilor.

Românismul este o nevoie de identitate, care se împlineşte în ordinea spiritului şi culturii, fără să dăuneze altor identităţi, chiar dacă există competiţie între acestea. Procedăm prin a distinge în evoluţia românismului două sensuri majore, nu neapărat successive întrucât ele pot fi concomitente: a) un sens istoric, de la naşterea poporului român şi până la independenţa istorică a României moderne; b) un sens cultural, din momentul în care identitatea istorică nu mai este suficientă, iar afirmarea unui popor, unei naţii trebuie să asimileze un plan mai vast, până la universalitate. Specificul românismului este că forma sa clasică se încheie într-o imagine romantică dată de revoluţia burgheză, de naşterea României moderne şi de independenţa acesteia, aşa cum pentru Germania fenomenul clasic al germanismului se încheie în 1871, odată cu unificarea sub sceptrul Prusiei a statelor germane. Imaginea romantică – oriunde s-ar fi ivit ea – este producătoare de exaltare, de multe ori într-un regim nocturn. Ea se bazează pe o hiperbolizare a virtuţilor şi, uneori, pe dezvăluirea unei boli lăuntrice luată ca frumuseţe spirituală. Exaltarea romantică are sensul cel mai adânc al identităţii şi al rivalităţii istorice. Ea se produce însa într-un mod diferit de la naţie la naţie, iar românii ştiu cel mai bine acest lucru, aşezaţi fiind la răscrucea unde vocaţia istorică simte bătaia tuturor vânturilor. Aici intervin diferenţe majore între românism, germanism, franţuzism sau americanism. Românismul, ca diferenţă faţă de rest, a fost mereu infuzat de o doză de mesianism, cu sentimentul unui popor de graniţă. Acest mesianism, începând cu modernitatea, a venit în genere din afară sub forma unei dinastii străine sau a capitalului străin (ca o combinaţie ciudată a conservatorismului cu politica “porţilor deschise”). Acest sens “salvator” a neglijat sâmburele real, sufletul arhetipal al românilor. Tocmai aici imaginea romantică a avut de suferit. Dacismul şi tracismul sunt laturile ascunse ale românismului romantic, provenite tot din această nevoie de identitate. Sunt necesare umbrele marilor voievozi, spiritele lui Decebal şi Traian, adică umbrele istoriei pentru ca poporul român să nu dispară. Dar aceste umbre, invocate cu patos de Eminescu şi de alţi poeţi romantici, nu mai sunt suficiente, atunci când societatea româneasca vrea să depăşească limitele etnicului şi să se înscrie în modernitatea radiată de Occident. Sensul modernităţii este cel apusean, cel producător de abundenţă materială în serie. Pentru noi, modernul înseamnă sfârşitul romantismului, dar nu unul definitiv, atâta timp cât puseuri romantice vom regasi şi în  perioada interbelică.

Romantismul, sub formele lui finale, este purtător a ceea ce poate fi numit “sfârşitul istoriei”, sfârşit care va fi înlocuit cu “teroarea istoriei”, atât de evidentă după al doilea razboi mondial. Romantismul, deşi apogeu al formei istorice – cea care se împlineşte în ordinea timpului – este purtător al seminţelor din care se va naşte un nou românism, cel cultural, reprezentat cel mai bine de “tânăra” generaţie interbelică. Deşi discuţiile asupra românismului sunt aproape interminabile, axa lui istorică reală – ca fenomen modern – este cea sesizată de Mircea Eliade: Eminescu – Iorga – Pârvan. Aceasta este o axă sigură, evidentă pentru că permite construirea României prezente şi viitoare, dar ar fi prea săracă dacă i-am elimina rădăcinile umanist-iluministe, atât de doritoare de a afirma latinitatea nord-dunăreană. Totodată, ea ar fi săracă dacă ar fi eliminat oricare dintre românii creatori de istorie (cazul generaţiei de la 1848) şi creatori ai marii culturi românesti (de la testamentul politic al lui Neagoe Basarab pâna la Eliade, Noica, Cioran, Brancuşi ş.a.). Axa românismului este tocmai axa pozitivă a poporului român, ceea ce trece dincolo de excese, de extremismele de dreapta sau de stânga.

Lecţia tristeţii lui Claude Karnoouh

Se cuvine să aducem un omagiu deosebit francezului care a devenit un român deosebit. El singur spune: „Celui care din motive personale a ales să trăiască aici, pe malurile Istrului… şi care cunoaşte ţara de vreo patruzeci de ani de-acum, i se întîmplă cîteodată să fie năpădit de o tristeţe nesfîrşită, dar şi de o furie neputincioasă, văzîndu-i pe parveniţi umflîndu-se în pene ca nişte nătărăi suficienţi, cinici şi aroganţi cu inferiorii, supuşi ca nişte slugi şmechere cu cei puternici” (Claude Karnoouh, Felii de viaţă în România, astăzi, în CriticAtac,  Bucureşti, 11 iulie, 2011). El nu ne îndeamnă să ne plângem de milă, ci doar să fim lucizi în iluziile pe care ni le facem faţă de o Europă (devenită Uniunea Europeană) care nu ne vrea neapărat decât ca pe un experiment neocolonial. Pentru că: „De la extinderea ei asupra Estului postcomunist, UE este o maşinărie neocolonială, o pură maşină de făcut bani pentru marele capital occidental ...”. Este acest lucru un îndemn pentru noi la trezire („din somnul cel de moarte”, cum spune imnul naţional). Cu toate neajunsurile ei, cu toate constructele revendicative, ce mai rămâne din această ideee de românism în confruntarea cu prezentul consumist? Dincolo de imaginea culturală, de performarea naţională care a avut sens la un moment dat trebuie să acceptăm alteritatea (o ruptură în identitatea noastră) ca pe o posibilitate de a ne păstra pe noi înşine în altceva (odată intraţi în maşinăria posmodernităţii).

Bobos contre « sans-dents » ou la lutte de classe à la roumaine

Bobos  contre « sans-dents » ou la lutte de classe à la roumaine

Tout et son contraire ont été écrits sur les récentes manifestations de Roumanie, sur l’enthousiasme des jeunes cadres et des employés des multinationales présentes à Bucarest, ainsi que celui d’une grande partie des jeunes universitaires, d’une partie des lycéens qui s’étaient rassemblés sur la Place des Victoires. Tout aussi a été écrit sur les gens en général plus âgés, les petits employés, les ouvriers, en bref, les gens de peu qui manifestaient devant la résidence officielle de la Présidence de la République, au Palais Cotroceni… Oui tout a été dit sur les réseaux sociaux en majorité opposés à la décision du PSD de promulguer une ODG (ordonnance de gouvernement) tard dans la nuit. On a vu ainsi se déployer un déchaînement de violence contre le parti vainqueur des élections, une rancœur autocensurée a éclaté en des discours de haine d’une violence inouïe. Et d’un seul coup le droit constitutionnel est devenu la spécialité de la masse des manifestants, comme si l’ODG avait été une innovation anticonstitutionnelle.

Disons-le d’emblée, je n’ai pas de sympathie pour le PSD à l’exception de Gabi Cretu. C’est un parti de petits « barons » locaux, de paysans parvenus, trop vite parvenus, en partie mafieux en partie habiles en affaire, mais tout-petits. Qu’on me pardonne cette faiblesse bourgeoise, mais j’ai toujours apprécié les bonnes manières, même chez les révolutionnaires du tiers-monde que j’ai eu l’honneur de rencontrer naguère, dans ma jeunesse militante. Toutefois mes goûts de dandy un peu cynique ne peuvent en aucune façon servir de grille d’analyse pour de tels événements qui ont mobilisé, à peu près 150.000 personnes les meilleurs jours. Redisons-le aussi d’emblée pour que mon propos soit clair, l’impardonnable faute tactique de Monsieur Dragnea de faire promulguer une ODG (c’est à dire un article de loi sans vote ni débats) à peine installé au pouvoir le gouvernement Grindea qu’il dirige de fait depuis sa place de président de la chambre, est une faute politique grave pour laquelle le parti payera longtemps. Preuve que ce Monsieur est bien ce que disaient ses adversaires, un petit joueur, un stratège d’estaminet de province éloignée, un tribun de gargote.

A cet enthousiasme levant des foules à l’encontre de la corruption du PSD illustrée par cette ODG, il faut ajouter chez les mêmes manifestants des paroles d’une haine biologique lancée vers le camp adverse, contre les vieux, les « analphabètes » ou presque, les paysans, les retraités, les pauvres en général qui vivraient aux crochets des actifs, des gens cultivés, diplômés, sérieux, courageux et honnêtes. Bref d’un côté le bien, de l’autre le mal incarné par des hommes et ces femmes qu’il faudrait éliminer, auxquels on devrait retirer le droit de vote, en bref auxquels il conviendrait d’appliquer un programme d’eugénisme social. J’entends dans ces phrases un écho pas si lointain du programme appliqué aux handicapés par un certain peintre viennois raté qui fit néanmoins une des plus importantes et criminelles carrière politique au cours du XXe siècle. Toutefois dans la bouche de ces nombreux apprentis bobos ou apprentis bourgeois qui se prétendent défenseurs de l’État de droit, il y a, de fait, une profonde méconnaissance du droit : paradoxalement ils affirment défendre l’État de droit et de fait, souhaitent une République où les juges et les services contrôlent le politique !  Car l’ODG est inscrite dans la constitution comme le sont et l’état d’exception et l’état d’urgence.  L’ODG numéro 13 n’est donc pas inconstitutionnelle, mais elle a été vue et perçue comme inconstitutionnelle car elle se présentait comme une opération ad hoc afin sauver de l’inculpation quelques politiciens non seulement au pouvoir, mais, on l’a oublié, simultanément dans l’opposition. De fait, il eût fallu préciser qu’elle était certes légale mais dans le contexte de la décision de la promulguer, elle apparaissait illégitime. Or si l’on s’en tient à une tradition qui remonte aux Grecs et se poursuit jusque dans la modernité, une loi illégitime est une loi inique, et le Prince qui la promulgue comme ordonnance ou la fait voter par sa majorité, devrait, si tel avait été le cas de ceux qui se sont mobilisés contre l’ODG numéro 13, être déchu, et ceci devrait être étendu à tout le gouvernement et à tous ceux qui appartiennent à son parti et en auraient accepté le contenu. Or, ce n’était pas là le mot d’ordre de ceux qui, dans un premier temps manifestaient, ils voulaient l’abrogation de cette ordonnance. Pays démocratique, la Roumanie permet aux citoyens de s’exprimer par des manifestations de rue, même si celles-ci de son pas autorisées. La police anti-manifestation, la gendarmerie y est, sauf rarissime exception, plutôt bon enfant, rien de comparable avec les polices françaises, italiennes ou étasuniennes. A cela il faut ajouter que la plupart des membres de la génération qui manifeste aujourd’hui contre le gouvernement n’a pas connu, les grandes manifestations de décembre 89, le très violent conflit avec les mineurs ou les batailles rangées entre Roumains et Hongrois de Târgu Mures en mars 90. Jeune adultes célibataires, jeunes couples avec ou sans enfants, avec animaux de compagnie, nous avons affaire à des diplômés du niveau de la maîtrise ou pour un petit nombre, avec doctorat, pour l’essentiel des diplômés en sciences économiques, sociologie, journalisme, langues étrangères, management culturel et droit. Si donc, l’illégitimité perçue de cette ODG avait été énoncée clairement, les manifestations eussent dû dès le début exprimer la « volonté générale » d’en découdre avec le gouvernement PSD-ALDE et demander non seulement la démission de tout le gouvernement, mais la tenue d’élections nouvelles sous prétexte de forfaiture du pouvoir législatif. Ceci était d’autant plus qu’en filigrane, dans un geste totalement inconstitutionnel, le Président, sûrement conseillé par les représentants du groupe Soros dans son cabinet (entre autres personnes par Madame Pralong pour ne la pas nommer) s’est mêlé aux manifestants pour déclarer son soutien et les appeler : « mon peuple » (sic !...) Cependant, entre la légitime indignation d’une partie de la population urbaine jeune et moderne, voire hypermoderne (même si cette modernité n’est que parodique, qu’une sorte de bovarysme local), et le style réel des appels à manifester sur les réseaux sociaux prétendant simultanément à une spontanéité de la mobilisation et des rassemblements, il y a un hiatus qui m’oblige à songer à quelque chose de bien plus organisé au travers de ces mêmes réseaux sociaux.

Ayant milité dans les associations étudiantes communistes, puis dans l’un des syndicats de l’enseignement supérieur français (SNES-Sup), j’ai quelques notions quant à l’organisation de manifestations d’une certaine ampleur. Certes on peut, sur un lieu de travail quelconque, retrouver un groupe de salariés insatisfaits ou indignés par une injustice patronale ayant déclenché une grève spontanée, mais dans une grande ville, de surcroît une capitale où la socialisation est par essence atomisée en quartier, appartements et lieux de travail dispersés sur une grande étendue, rassembler 20.000, puis 50.000 personnes et enfin 150.000 cela ne se fait pas avec le bouche à oreille entre voisins, il faut une force mobilisatrice organisée, capable de réunir des gens éparpillés. Ce travail a été fait par un certain nombre d’ONG qui sont unies pour la plupart par un plus petit dénominateur commun, elles émargent toutes plus ou moins à des fondations liées à l’Open society dont Monsieur Soros serait le mécène permanent depuis plus de quarante ans dans tous les pays non seulement de l’ancien bloc soviétique, mais encore en Asie du sud-est ou en Amérique latine. Je sais bien, selon l’adage français, que l’on ne prête qu’aux riches, mais toute la fortune de Monsieur Soros qui est certes conséquente, ne suffirait pas à financer non seulement de vastes opérations culturelles (la CEU par exemple), mais plus encore des opérations politiques comme les révoltes dites « Orange » ou Printemps arabe. Au risque de lui déplaire, mais peut me chaut, Monsieur Soros n’est qu’un intermédiaire comme l’avaient prouvé ses spéculations contre la livre et le franc au milieu des années 90 où les autorités françaises d’alors (Président Chirac) avaient découvert qu’il était l’intermédiaire de l’État américain et des pétromonarchies[1]. A l’époque le franc avait résisté grâce à un soutien massif de l’Allemagne, mais la livre non, le bénéfice attendu devait être gigantesque, mais la Bundesbank fit en partie capoter l’affaire. Bref, ce genre de service d’intermédiaire se paie et se paie très cher. Mais personne en Roumanie ne s’est interrogé sur la manière d’acquérir une telle fortune en aussi peu de temps ? Car Monsieur Soros n’est ni Rockefeller ni Pierpont, ni Rothschild, ni Ford, ni Goldman Sachs, ces immenses fortunes-là ont mis plus d’un siècle pour devenir ce qu’elles sont. C’est ainsi que l’on fait passer pour de la générosité philanthropique ce qui n’est au bout du compte que des interventions étatiques déguisées en opérations caritatives privées, en aide à l’apprentissage de cadres devant former l’armature administrative et politique d’un pays prétendument démocratique. Selon le vieil adage toujours d’actualité, « dis-moi qui finance et je te dirai qui dirige la musique ». Il était donc suffisant de repérer les sites mobilisateurs sur Facebook pour voir que diverses ONG, diverses figures autoproclamées comme représentantes de la société civile (où comme par hasard on ne trouve jamais d’ouvriers, de simples salariés, encore moins de paysans ou de retraités) étaient mobilisées pour fournir les thèmes des soirées sur la Place des Victoires, depuis les slogans jusqu’aux représentations, une fois c’est le drapeau national, une autre fois les téléphones portables allumés, etc… ? Quant à moi, j’ai, depuis fort longtemps, appris de la philosophie politique comme de la sociologie politique qu’il n’y a de représentants légaux d’un peuple en sa diversité sociale, ethnique et religieuse que les hommes et les femmes que ce même peuple élit au suffrage universel.

Revenons à présent à notre propos initial. L’ordonnance de gouvernement numéro 13 promulguée au journal officiel est d’une parfaite légalité, puisqu’elle a été conçue, rédigée et signée par des ministres issus d’une élection démocratique non contestée. Que la manière et le but aient pu paraître abusif, qu’il y a là quelque chose dans l’ordre de la morale qui outrepasse le mandat qui avait été donné à ces politiciens, je le conçois très bien. Toutefois, en ayant désigné cet acte comme une énorme faute tactique qui, à mon humble avis, devrait être sanctionnée au sein du parti en remplaçant par exemple Monsieur Dragnea à la tête de la chambre des députés et de son parti, je n’ai ainsi manifesté aucun parti-pris particulier. Aussi l’exigence de son abrogation doit-elle se réduire à un acte visant la critique de l’illégitimité éthique de cette ordonnance particulière, et non de l’article de la constitution qui le permet. En effet, que je sache, depuis 1991 tous les gouvernements ont usé et abusé des ODG sans que cela ne soulevât l’ire des prétendus démocrates, lesquels, dans la vie quotidienne, n’hésitent jamais à donner ici et là un bakchich pour obtenir ce dont ils ont besoin et mettre ainsi de l’huile dans les rouages du fonctionnement administratif, technique ou médical.

Mais à écouter les dirigeants des sites des ONG-s « démocratiques » qui nous présentent la massive mobilisation comme le résultat d’une coagulation sociale spontanée, on se serait cru dans une sorte de conte de fées politique irénique ! Quant à moi, je dirais à ces gens-là, de véritables ONG-istes professionnels, « qu’il ne faut pas prendre les enfants du Bon dieu pour des canards sauvages ! » En d’autres mots, plus directs : il ne faut pas pendre les lecteurs des réseaux sociaux un peu avertis de la chose politique et syndicale pour des naïfs ou des imbéciles. J’ai, comme l’ai fait remarquer, assez participé dans ma jeunesse à des manifestations étudiantes ou universitaires pour savoir que la spontanéité cela s’organise. Même en 1968, les très grandes manifestations, y compris les luttes nocturnes avec la police n’étaient pas spontanées, trotskistes de diverses obédiences, anarchistes, une partie des étudiants communistes, jeunes syndicalistes de la CGT avaient travaillé avec leurs réseaux dans leurs milieux professionnels ou universitaires pour mobiliser les gens. Qu’il y ait eu sur la Place des Victoire quelques milliers de naïfs (coàda de topor) appelés par leur légitime colère à venir hurler leur haine et leur dégoût face au gouvernement j’en conviens aisément, mais si l’on suivait avec attention les discours des leaders des ONG-s habituellement mobilisatrices sur Facebook, il sautait aux yeux que c’était ces gens-là qui appelaient aux rassemblements en intensifiant les angoisses et en fournissant mots d’ordre, slogans et thèmes de banderoles… Puis, les soirs suivants, après le drapeau national, on vit apparaître des drapeaux de l’UE, comme si l’UE avait quelque chose à voir avec ces décisions constitutionnelles. Dès lors l’origine des organisateurs de ces manifestations s’éclaircissent partiellement. On devine ici et là, les signes de députés européens qui, à Bruxelles, travaillent en permanence à soumettre l’économie et la politique roumaines aux décisions des pouvoirs financiers internationaux de manière à contrer toute volonté gouvernementale, même la plus timide, d’augmenter les salaires minimaux et les retraites, d’améliorer un tant soit peu la situation des médecins et des infirmières, des professeurs et des instituteurs, etc., et, last but not least, de prévoir pour les compagnies multinationales un contrôle plus ferme de leurs impositions sur les bénéfices et de l’exportation des bénéfices énormes qu’elles réalisent en Roumanie[2]… Nous le savons déjà de longue date, pour contrôler le nouvel ordre mondial de l’exploitation économique, et donc aussi politique, s’appuie sur des agents plus puissants que les politiciens élus. Pour contrôler cela, il faudrait des lois de souveraineté drastiques. Sans ces lois, le pays n’est jamais maître de son destin.

Cependant on ne peut comprendre ce mouvement de masses des classes moyennes urbaines roumaines selon la seule grille monocausale d’une manipulation bien montée car on ne peut manipuler les gens que sur un fond de subjectivité déjà préparé à recevoir cette manipulation. Il faut donc chercher du côté de la subjectivité des acteurs. Dans les têtes de ces manifestants il y a d’un côté une énorme ignorance de la réelle praxis politique qui les conduit à un idéalisme de rêve, et tout autant, de l’autre, on les perçoit saisis d’une totale irrationalité sociale et historique ; ils sont emplis de frustrations, hantés d’espoirs déçus, habités d’une grande incertitude quant à leur avenir et à celui de leurs enfants qu’ils pensent en général exporter ; ils sont rongés par la dénégation de leurs origines rurale ou prolétaires qui engendre chez eux un sentiment de culpabilité et une honte profonde de leurs parents demeurés largement archaïques. De fait dans leur expérience existentielle ils sont soumis à nombre d’aspects quotidiens qui incarnent les stigmates de la soumission aux vieilles règles familiales.[3] J’incline à penser que ces jeunes gens et ces jeunes femmes, ces jeunes couples avec ou sans enfant, mais souvent avec des animaux de compagnie, amateurs de bicyclette, d’écologie urbaine, de nourritures végétariennes, sinon véganes, manifestant une peur panique des conflits : le mot d’ordre le plus entendu lors des manifestations, « sans violence », nous dit tout. Mais simultanément ils sont, dans leur entreprises, soumis aux très dures exigences de rentabilité du travail exigées par le capital privé, ou pour les enseignants (sauf les professeurs titulaires) aux salaires médiocres, ce qui les conduit à vivre dans un état de fébrilité constante, sans cesse à la recherche d’une bourse ici ou là quel que soit le sujet, courant d’un colloque à l’autre et répétant le matériel que les institutions occidentales leur réclament sur les thèmes, les théories et les méthodologies qu’elles imposent sans égard aux situations et aux talents locaux. Bref, pour toutes ces nouvelles classes moyennes urbaines profondément marquées par l’idéologie hyper-individualiste du nouveau néo-libéralisme déversée à satiété depuis décembre 1989, la vie en Roumanie leur paraît sombre, sans véritable avenir, sans ascension sociale prévisible. Aveugles ou aveuglées sur les origines de ce blocage sociétal, oubliant leur propre exploitation, elles en attribuent la cause à l’énorme masse des laissés-pour-compte de la transition avec ses thérapies de choc, aux chômeurs, aux familles détruites, aux femmes seules en charge d’enfants, aux misérables des campagnes, aux vieux des quartiers pauvres des villes, aux retraités aux revenus à la limite de la survie. En effet, et là elles ont raison, il y a de quoi désespérer de l’avenir d’un pays dont le futur est largement obstrué, voire barré par des politiques économiques sans lendemain qui favorisent le gain immédiat sans vision du lendemain (comme par exemple les ventes à pertes d’entreprises fort rentables, les défrichages massifs des plus belles forêts de Transylvanie, ou l’acceptation de multinationales qui vendent leurs services plus chers que dans les pays occidentaux). Ces classes moyennes urbaines voient aussi que les meilleurs parmi les ouvriers et les contremaîtres, les meilleurs parmi les étudiants en sciences et techniques, mais aussi dans les humanités, ou pis parmi les médecins, les stomatologues et les infirmières (29.000 en 2016 !) partent exercer leurs talents dans les pays développés, offrant à ceux-ci des spécialistes de qualité dont la formation n’a rien coûté aux États qui les reçoivent. Elles savent aussi que nombre de ceux qui ont émigré travaillent dans des activités sous-qualifiées (ainsi des ingénieurs constructeurs se retrouvent simples ouvriers du bâtiment, une assistante médicale simple fille de salle dans un hôpital privé, sans parler des dizaines de milliers de semi-esclaves qui travaillent dans l’agriculture des pays occidentaux). Ainsi, nourries de tant d’illusions moralistes et de tant de peurs si peu politiques ces manifestations ne sont pas sans rappeler la société du spectacle si bien démontée par Debord. Habitées d’une subjectivé réifiée (selon la terminologie de Lukács) le spectacle qu’elles nous offrent n’est au bout du compte que du pseudo : du pseudo politique car on n’y entend parler que de la corruption d’un parti sachant que toute la classe politique ou presque y a goûté depuis décembre 1989 ; du pseudo contestataire mis en scène par des ONG-s qui n’ont ONG que le nom et qui se gardent bien de toucher aux multinationales par exemple (le scandale Microsoft par exemple), du pseudo moralisme en ce qu’elles se présentent comme le bien absolu, comme si elles n’appartenaient pas elles-aussi à cette société avec leurs petites corruptions journalières. Elles veulent donc la démission de Monsieur Dragnea, et pourquoi pas celle du Président qui vient d’être reconnu coupable d’appropriation abusive d’appartement à Sibiu sa ville natale ? Pour un autre gouvernement ? Mais dans le cadre légal ce sera toujours un gouvernement PSD puisque ce parti avec le petit ALDE de Monsieur Tariceanu ont ensemble gagné la majorité absolue ? Elles ont essayé d’exiger de nouvelles élections ? Mais des sondages sérieux prédisent une plus grande victoire du PSD ! Elles prétendent lutter pour l’État de droit, mais bafoue l’État de droit en soutenant l’ingérence des juges et des services dans le législatif, ce qui contredit les fondements même de l’État de droit moderne : la séparation des pouvoirs ! En bref, les manifestants d’une part trop peu nombreux et surtout trop pusillanimes pour engager une véritable épreuve de force avec le pouvoir défendu par une gendarmerie fidèle à la légalité, en sont réduits aux vociférations, aux cris et imprécations qui rappellent les subversions symboliques des anciens carnavals médiévaux de l’Occident catholique. Cependant, tous ces bruits parasites n’arrivent pas à dissimuler la véritable lutte classe qui traverse sourdement la société roumaine post-communiste, c’est à dire celle qui se joue entre un conglomérat de parvenus du business, de leurs serviteurs diplômés bien-mis et obéissants au capital local ou étranger, et ceux qui, comme l’a écrit récemment un médiocre philosophe, et simultanément businessman corrompu de l’édition, n’ont pas les moyens de se faire soigner les dents chez un dentiste, les « sans-dents » si chers à un autre médiocre, cette fois français, le président François Hollande.

Claude Karnoouh

Bucarest le 27 février 2017

PSD : parti social-démocrate… dont Monsieur Dragnea est simultanément le président et l’éminence grise gouvernementale. De fait un parti centriste qui par le passé a privatisé sans retenue. Il est très bien implanté dans les provinces et les municipalités. Il a des velléités (selon le modèle Hongrois) de défendre le capital local contre le capital étranger en s’assurant d’un réel soutient populaire des gens de peu, des petits fonctionnaires et des ouvriers, pour lesquels il en promulgue de légères augmentations des salaires minimaux et des retraites des plus modestes. Haïs des libéraux Bruxellois, voire même des socio-démocrates, il ne touche pas vraiment aux avantages financiers énormes dont jouissent dans le pays les multinationales des services ainsi que les étrangers ayant acheté ou loué de très grandes surfaces agricoles dont les revenus viennent massivement des subventions de Bruxelles.

ALDE : Petit parti de type libéral au sens du XIXe siècle, allié du PSD et dirigé par le seul politicien roumain qui semble avoir la carrure d’un homme d’État : Monsieur Tàriceanu.

PNL : droite libérale atlantiste et européiste radicale, parti du Président de la république, congloméra du PD et et PNL historique. Soutenu par les ambassades occidentales, les lobbies bruxellois où leur élus agissent en permanence pour dénoncer la « mainmise russe » sur la Roumanie ! Essentiellement défenseur des multinationales et de la privatisation totale de l’économie, y compris les prisons.

---

[1] Au moins de juin 1997, élu chevalier de l’Armagnac, le préfet du département du Gers, centre de cette région viticole, avait refusé de participer à la cérémonie d’intronisation pour protester contre ce que le gouvernement avait appelé alors, un acte de guerre économique contre la France.

[2] Je rappellerai simplement que  Véolia par exemple vend plus l’eau plus chère à Bucarest que dans les villes de France où elle la gère !...

[3] Par exemple il est fréquent de les entendre se proclamer athées, mais ils font baptiser leurs enfants, ou ils se marient à l’église… autant de situations spirituellement inconfortables.