-->
Gilbert Danco:
România postdecembristã și
mirajul iubirii
Orice titlu care pretinde sã sintetizeze substanța unui
roman este amendabil, mai ales atunci când acest titlu ia forma unei
conjuncții. Risc totuși sã încep a înțelege romanul lui Claude Karnoouh – ”Autoportretul
adolescentului îmbãtrânind” (publicat, în limba românã, la Editura Adenium,
Iași, 2015, iar în limba francezã – ”Autoportrait dʹun adolescent vieillisant”,
la Editions du Présent Littéraire, Arad, 2012) prin aceastã conjuncție:
”România postdecembristã și mirajul iubirii”. Sunt conștient de faptul cã în
orice conjuncție accentul se pune formal și inevitabil pe expresia lingvisticã
dinaintea ”și-ului”, în cazul meu pe ”România postdecembristã”, iar partea a
doua a instrumentului gramatical ”și” primește
o semnificație complementarã - aici ”mirajul iubirii”. Aproape sigur aceastã
opțiune nu corespunde intențiilor literare ale autorului ”Autoportretului...”.
Probabil autorul ar fi preferat conjuncția inversã – ”Mirajul iubirii și
România postdecembristã”. Dar, fiind un cititor român al scriitorului francez
Claude Karnoouh, prefer sã încep lectura din punctul meu de vedere. În plus,
îmi sprijin îndrãzneala pe subtitlul textului – ”un mic roman sociografic”.
Romanul lui Claude Karnoouh este povestea a douã iubiri: una, mai transparentã, este iubirea împãrtãșitã
de cãtre personajul romanului celei pe care, adolescentin, o numește
”frumoasa”; alta, un pic mai ascunsã,
este dragostea pentru o țarã care nu-i aparține, dar pe care încearcã s-o
înțeleagã în urma unor cercetãri antropologice. Femeia nu are nume, este doar
”frumoasa”, țara are nume - România, dar nu este evaluatã estetic. Cititorului atent
îi rãmâne sarcina sã completeze aceastã omisiune. Și nu e greu.
Așadar,
sã revenim în Oraș. Orașul, nici el, nu are un nume propriu (cunoscãtorilor le
propun sã intre în jocul autorului). În roman, suntem într-un mare centru
universitar din România postdecembristã, proaspãt... postdecembristã. Personajul, pe care-l vom numi, conform
datelor existente, ”El”, e un dandy angoasat, un intelectual ”rãsfãțat” francez care
încearcã sã regãseascã ”Paradisul pierdut”: în plan sentimental, prin dragostea pe care o
aratã tinerei românce trãdându-și cãsnicia; în plan cultural, prin experiențele
trãite într-un sat românesc trãdând valorile capitalismului recent. Toate
acestea sunt însoțite de conștiința faptului cã lucreazã și gândește împotriva modernitãții
noastre târzii. Probabil și de aici autoportretului i se adaugã aceastã
calitate de adolescent.
Cronologic
vorbind, prima iubire pe care o împǎrtǎșește personajul nostru este cea pentru
țara cvasi-adoptivǎ. Și s-ar putea ca prioritatea acestui sentiment sǎ nu fie
doar cronologicǎ. Este clar faptul cǎ ”frumoasa” beneficiazǎ de o atenție
afectivǎ ieșitǎ din comun, mai ales cǎ vorbim despre un ”El” aflat la o anumitǎ
vârstǎ, una a deplinei maturitǎți. Totuși, manifestǎrile acestei iubiri sunt în
mare parte adolescentine. Dovada certǎ o constituie pasajul în care personajul
nostru recurge la un gest
romantic-aventurier care cu greu își mai are locul în practicile de
seducție ale sfârșitului de secol XX: își convinge mama, aflatǎ la Paris, sǎ-i
cedeze un inel, un fel de blazon al familiei, care era destinat fiicei sale;
mama cedeazǎ insistențelor fiului ei, astfel cǎ inelului i se imprimǎ o nouǎ
destinație: ”frumoasa” tânǎrǎ româncǎ. Privit din punctul de vedere al
pasionaților de jocuri idilice acest gest pare spectaculos; privit însǎ
dintr-un punct de vedere mai realist, atitudinea amorezului francez dacǎ nu e cinicǎ, aduce cu atitudinea lui Meursault
din ”Strǎinul” lui Camus, adicǎ o indiferențǎ fațǎ de valorile intime ale unei
familii. Coincidențele cu aceastǎ prozǎ camusianǎ sunt uimitoare. Și stilul
literar în care Claude Karnoouh își exprimǎ povestea mi se pare asemǎnǎtor: mimarea
unei distanțe auctoriale fațǎ de ceea ce se întâmplǎ; rǎmâne doar o mimare, un
artificiu care nu-l poate înșela pe cititorul atent. Dar, pentru a încheia povestea pentru
pasionații de jocuri idilice, inelul ajunge pe fundul Someșului, pierzându-și
destinațiile.
E lesne
de urmǎrit idila dintre acești doi amorezați, mai ales cǎ ea se consumǎ, de
cele mai multe ori, departe de aglomerațiile cotidiene. Puține sunt personajele
care migreazǎ printre și lângǎ ei. Mai dificil de înțeles e dragostea pe care
”El” o împǎrtǎșește fațǎ de țara în care a ales sǎ-și desfǎșoare cercetǎrile etno-antropologice.
De data aceasta avem de-a face cu o dragoste în care adolescentismul
îndrǎgostitului este înlocuit cu luciditatea cercetǎtorului care cunoaște în
mare mǎsurǎ aspectele noilor societǎți occidentale. Este vorba despre iubirea
pentru România, o țarǎ abia ieșitǎ din blocul comunist și pe care Claude
Karnoouh o zugrǎvește, în stilul sǎu propriu, în gri. Dac-aș fi regizor, aș
compune un film alb-negru în care aș prezenta nu doar România postdecembristǎ
descrisǎ de autor în acest roman, ci, concomitent, relația dintre ”frumoasa” și
”El” pe care o vǎd în aceleași culori. M-aș inspira din filmul lui Alain
Resnais – ”Anul trecut la Marienbad”, dar cu mai puține personaje. N-am amintit
întâmplǎtor acest film; cartea de fațǎ creazǎ o astfel de atmosferǎ.
Revin
la iubirea stranie pentru România. România e o țarǎ urâțitǎ și faptul cǎ
”frumoasa” e o bibliotecarǎ navetistǎ stǎ la baza unor mici aventuri care dezvǎluie
aspecte fizice ale organismului acestei țǎri: autobuze care scot zgomote infernale,
muncitori-cǎlǎtori care se calcǎ în picioare mirosindu-și unul altuia
transpirațiile acumulate dupǎ o zi de muncǎ, frigul etc. Dar astea sunt mici
crǎpǎturi pe fața României. Intelectualii care o populeazǎ o urâțesc excesiv și
nu mǎ pot abține, în acest sens, sǎ nu citesc un pasaj din roman: ”La universitate, colegii sǎi se lamentau cu
privire la sfârșitul valorilor culturale, fǎrǎ sǎ înțeleagǎ cǎ acest sfârșit se
citea nu departe, sub ochii lor, pe strǎzile Orașului. Doriserǎ ca regimul
comunist sǎ cadǎ, cel puțin asta le spuneau vizitatorilor veniți din țǎrile
occidentale, sperând și în abundența materialǎ, și într-o viațǎ care sǎ se
ordoneze în jurul vechilor valori, de mult timp pǎrǎsite în Vest, în jurul
avânturilor spre lecturǎ, teatru, operǎ, concerte de muzicǎ clasicǎ. Astǎzi ei
constatau descumpǎniți triumful pop-rockului. Nu înțeleseserǎ cǎ regimul
comunist, prin cultul sǎu naiv și criminal pentru triumful tehnic, cu respectul
pentru buna-cuviințǎ mic-burghezǎ, pentru valorile patriotarde, îi protajase de
nihilismul occidental. Subjugați de propaganda comunistǎ, nu vǎzuserǎ nimic, nu
înțeleseserǎ nimic din mutațiile petrecute în Occident de patruzeci de ani;
pentru ei, postmodernismul, triumful tehnologiei, nu era decât un moft
suplimentar de agǎțat în rastelul gândirii gata confecționate de import, cu
care își hrǎneau visele moraliste, fǎrǎ a sesiza cǎ banii și obiectele
deveniserǎ modul de viațǎ al tuturor și singurul destin oferit omului
contemporan. Cu atât mai rǎu. Ceaușescu fusese asasinat legal, dar nu
democrația politicǎ și socialǎ îl înlocuise. Cultul personalitǎții unui
personaj, ajuns cu trecerea anilor din ce în ce mai grotesc, i se substituisirǎ
gesticulațiile dezordonate ale politicienilor și intelectualilor sau mai precis
ale pretinșilor intelectuali neputincioși și ridicoli sau imaginile
personajelor din foiletoanele americane. Astǎzi idolii tineretului se numeau
Michael Jackson, Arnold Schwarzenegger, Stallone, Madona; împreunǎ, formau
personajele noului mit mondial, cel al violenței și al sexului, pus în
serviciul banilor și al corupției. Acești bravi profesori participau și ei la
dansul macabru al profitului, dar n-o știau. Nu vedeau încǎ faptul cǎ noile
generații de birocrați universitari nu mai aveau drept orizont exercițiile
formale de gândire și multiplele sale jocuri intelectuale, dar cǎ, agǎțați de
telefonul lor mobil, cu ochii țintǎ la e-mailuri, ei voiau sǎ trǎiascǎ precum
niște businessmeni și, pentru a se pregǎti, accelerau barbaria managementului”.
Acestea
sunt marea majoritate a personajelor
intelectuale care bântuiau România postdecembristǎ și care s-au intersectat cu personajul
nostru. Dacǎ la acestea adǎugǎm atmosfera gri de care vorbeam adineaori și pe
care cititorii de o anumitǎ vârstǎ au trǎit-o ”în carne și oase” la începutul
anilor 90, rǎmâne sǎ ne întrebǎm: De ce iubește personajul ”El”, sau, ca sǎ nu
ne mai ascundem dupǎ personaje, de ce iubește Claude Karnoouh, România?
Karnoouh
a scris și a vorbit mult despre România: în interviuri, în cǎrți, în
conferințe, în eseuri, în reviste... Cred cǎ sunt unul dintre cei care i-au
citit aproape toate textele pe aceastǎ temǎ și nu am fost întotdeauna de acord
cu el. Dar mi-a plǎcut totdeauna modul sincer
cum vorbește despre România și, acum, în limbajul literar al ”Autoportretului
adolescentului îmbǎtrânind” mi se pare cea mai frumoasǎ abordare a sa, mai ales prin poveștile de iubire la care ne
face pǎrtași romanul. Mǎ numǎr printre cei care cred cǎ limbajul literar
construiește ficțiunea cea mai vie, cea mai apropiatǎ de cele întâmplate și
existente.
Așadar,
de ce iubește declarativ Claude Karnoouh România?
