Râsul fecioarei din Tracia aplicat
capitalismului postmodern sau cum impotența intelectuală devine discurs
academic*
„Tugend ist nicht genau Wissen, auch
wenn die Unsicherheit ist genug, um zu handeln und zu leben”
(„Virtutea nu este neapărat cunoaștere,
deși nesiguranța este suficientă pentru a acționa și trăi”)
(Hans
Blumenberg, Das Lachen der Thrakerin, eine Urgeschichte der Theorie)
Observându-mi,
de mai bine de jumătate de secol, propria viață intelectuală și pe cea a
prietenilor și colegilor universitari, am ajuns cu tristețe la concluzia că
citim mult, înțelegem puțin, scriem multe articole și cărți, dar nu ne implicăm
în acțiuni care să schimbe cât de cât politicile țărilor noastre în vederea
emancipării omului din sfera necesității. Ceea ce tocmai am afirmat îmi
amintește de o foarte veche problematică, la fel de veche ca filozofia, care se
ocupă de relația dintre teorie și practică, despre cum funcționează ea, cum ar fi,
bunăoară, teoria critică.
Nu am
observat o schimbare reală a cursului istoric al popoarelor care să fie
influențată de cărți, în ciuda faptului că atunci când sunt confruntate cu
evenimente foarte serioase sau de-a dreptul tragice acestea utilizează teoria,
sub formă retorică, pentru a justifica a posteriori lupta practică.
Schimbările
istorice majore sunt de obicei rezultatul molimelor, războaielor sau al
revoluțiilor, sau al ultimelor două simultan: chiar dacă o stare de război
poate fi pacificată prin compromis, ne aflăm, cu toate acestea, în stare de
război.
Dacă alegem
ca exemple naive câteva dintre schimbările majore începând cu sfârșitul
secolului al XVIII-lea, ce observăm?
1. Izbucnirea Revoluției Franceze în cadrul
maselor pariziene a fost posibilă datorită episoadelor de foamete care au avut
loc în cei trei ani anteriori. La fel și pentru declarația de război din 1792,
„țara în pericol”, această sintagmă a fost folosită datorită unor considerente
politice domestice, arestarea regelui și formarea primei coaliții dintre
Prusia, Rusia și Austria împotriva republicii franceze.
2. Un alt exemplu faimos este Revoluția din
Octombrie din Rusia. Oare aceasta chiar a fost consecința deșteptării maselor
din Sankt Petersburg după ce i-au citit pe Lenin, Marx și Plehanov? Această
autentică inversare a puterii și a referenților socio-economici este în primul
rând rezultatul foametei din orașele Sankt Petersburg și Moscova (cf.
Marc Ferro), plus apăsarea de nesuportat a războiului dus de țăranii care au
făcut sacrificii enorme pentru a înfrânge armatele Austro-Ungare, de exemplu,
precum și succesiunea înfrângerilor care au părut că erodează legitimitatea
aurei sacre a Țarului, în sfârșit, rezultatul a ceea ce Pierre Pascal numea
lupta pentru un creștinism sacrificial (creștinismul rusesc popular împotriva
injustiției, cf. Moshe Lewin).
3. Nu în ultimul rând, alegerea lui Hitler
cancelar al Republicii de la Weimar. Crede cineva că acest lucru s-a datorat
faptului că majoritatea germanilor citiseră Mein Kampf sau datorită
condițiilor sociale și economice ale Germaniei, aflate pe punctul de a intra în
colaps, dublate de un insuportabil sentiment de umilință creat de condițiile
Tratatului de la Versailles? S-a datorat colapsului de după război al primului
Stat al Bunăstării dintre statele Occidentale?
Toate aceste
exemple banale ne reamintesc că cea mai mare parte a științelor umaniste,
filozofia politică, sociologia politică, în general științele politice rămân pe
un teren teoretic comun, cel al atemporalității obiectelor filozofice, care
este calitatea lor transcendentă. Dar „singurul criteriu (pentru a distinge)
între teorie și «realism», cât mai precis, este diferența dintre o finită sau
infinită concepție a timpului…” (Hans Blumemberg, op. cit, p. 23.).
Lipsa de realism a filozofiei politice (și a tuturor subdomeniilor care derivă
din ea) este ideea conform căreia conceptele nu mor. Pentru acest motiv
lucrarea lui Heidegger despre relația dintre Sein și Zeit este
începutul unei deconstrucții esențiale a ceea ce Clément Rosset a numit iluzia
filozofică (Clément Rosset, Le Réel et son double, Gallimard, Paris,
1972), metafizicul, adevărul de dincolo de fenomene. Pentru că avem de-a face
cu acțiuni politice umane, aparența este esență și invers.
Așa cum bine
a observat Hegel, filozofia sau, dacă preferați, analiza critică își face
apariția pe înserat, atunci când Bufnița Minervei își ia zborul. Asta înseamnă
că interpretarea are loc întotdeauna după consumarea acțiunii (cu excepția
popoarelor primitive, atunci când caută să discearnă printre evenimentele
naturale semnele premonitorii care oferă sau nu oportunitatea de a implica
grupul într-o acțiune).
În politică,
acțiunea este întotdeauna rezultatul aplicării unor noțiuni variate de putere
și suveranitate (în sensul utilizat de Carl Schmitt). Așa că, pentru a înțelege
în orice circumstanțe politice acțiunile actorilor istorici, trebuie să
înțelegem ce înseamnă concretul; cu alte cuvinte, care sunt relațiile de putere
dintr-un anumit moment. Astfel, acțiunea reală cu efectele sale este singura
realitate, și nu cea a analizei intelectuale pure construite în universități și
la seminariile academice. Dar acțiunea politică, chiar dacă se referă la o
teorie etico-politică, nu este niciodată posibilă, deoarece jocul politic
acționează violent și violența este, indiferent de justificare, o decizie de a
face oamenii să sufere și să moară de o moarte violentă.
Pe de altă
parte, se spune că acțiunea politică este arta compromisului, dar compromisul
poate să însemne de asemenea un posibil război în viitor: rebeliuni externe sau
interne în jurul unor concepte ca rasa, religia, clasa, ideologia fericirii, un
război orientat spre totala „exterminare a inamicului considerat o «provocare
negativă a umanității»”. Dar, indiferent de tipul de război, actorul politic nu
este un teoretician al obiectivelor sale pe termen scurt, ci caută să le
îndeplinească prin toate mijloacele care îi stau la dispoziție. Nu avem
cunoștință de vreo politică ce nu utilizează toate mijloacele pentru a-și
atinge obiectivele, chiar și mijloace criminale (se poate verifica în Irak,
Siria sau Fâșia Gaza).
Atât de
frecventă este această atitudine, încât gândul care îi domină pe actorii
politici este așa-numitul timp adecvat, kairos la Gorgias, virtú
la Machiavelli. Actorii politici au întotdeauna mâinile mânjite (cf.
piesei lui Sartre Les Mains sales, Paris, 1948). Iar asta a fost
descoperit într-un mod naiv de către Platon, atunci când a mers la Siracuza
pentru a pune bazele unui guvern ideal, în conformitate cu propriile sale
criterii, împreună cu dictatorul Dion. Fecioara din Tracia a trebuit să râdă
„Homeric”. În birourile lor, universitarii (profesori sau cercetători) pot
construi societăți ideale pe baza unui ideal etic, iar contradicțiile nu pot
proveni din logica argumentării lor (care este întotdeauna perfectă), ci din
factualitatea lor, pentru că faptele nu sunt perfecte, ele nu se potrivesc cu
structura logică a unui sistem de concepte. Faptele umane sunt fapte și – așa
cum bine știm – nimeni nu e perfect. Mai mult, proiectul păcii perpetue al lui
Kant este probabil cea mai nerealistă sau suprarealistă lucrare a
sa.
Analiza
politică și interpretarea politică ca praxis eficient nu pot începe decât de la
un gând care nu include un ideal, ci un fel de termen mediu, cu siguranță nu un
compromis lipsit de consistență, ci calea de a găsi un echilibru între forțe
contradictorii. Puterea este întotdeauna fundația sau esența, Urgrund-ul,
tuturor societăților umane, chiar și a celor primitive (e.g., rolul
Omului Mare – Big man – melanezian), și foarte, foarte rar
există excepții de la această regulă la cele mai primitive popoare. Această
trăsătură ar putea fi numită nivelul ontologic al omului socio-politic, zoon
politikon-ul, și trebuie luată în calcul în definirea acțiunii politice sau
a artei politice ca artă a posibilului, deoarece atunci când acțiunea politică
este guvernată de un scop absolut, religie, rasă, clasă, ca gând ultim până la
sfârșitul lumii, apare o totală negare a Celuilalt: singura religie adevărată a
singurului Dumnezeu sau a Dumnezeului Trinitarian, Reich-ul celor o mie de ani,
orizontul științific de nedepășit al comunismului sovietic. Dacă idealurile ar
fi mai puțin glorioase, probabil că societățile ar fi un loc mult mai propice
locuirii.
Limitele acțiunii politice în
postmodernism
Hegel a
prezis odată apariția și împlinirea Spiritului Lumii. Într-adevăr, acest spirit
al lumii a fost îndeplinit ca practică generală, dar nu în sensul lui Hegel, ci
în sensul în care Marx i l-a oferit în fenomenologia sa economică – spiritul
lumii este forma capitalului în toate societățile. Cineva ar putea spune că
opera teoretică a lui Marx, opera sa economico-teoretică, (fenomenologia sa
economică, dacă preferați), și-a găsit în mare confirmarea în practica
ultimului secol. Nu și opera sa politică, deoarece nici unul dintre regimurile
politice care a pretins că era marxist nu a fost cu adevărat marxist, ci mai
degrabă ceea ce un antropolog ar putea defini ca un sincretism între forțe
sociale arhaice și tradiții, forme de socializare periclitate de capitalism și
de naționalismul modern. Pentru Pierre Pascal și Berdiaev, Revoluția Rusă a
fost mai degrabă ghidată de pietatea creștinismului popular decât de o
conștiință proletară; revoluția chineză a fost în primul rând ceva între
revoltă populară și naționalism imperial chinez, ceva între revolta boxerilor
și o răscoală țărănească; revoluția vietnameză a fost motivată per ansamblu de
o lungă tradiție de luptă națională pentru independență împotriva tuturor
țărilor din vecinătatea sa, pentru că naționalismul vietnamez este înrădăcinat
atât în cultura politică a elitelor, cât și în cea a poporului, în special în
nord etc.; revoluția cubaneză, mișcarea angoleză, sandiniștii, socialismul
bolivarez (versiunea lui Chavez) sunt mai mult sau mai puțin revoluții
naționale cu așteptări de justiție socială. Referințele marxiste au venit după
victorie.
În privința
fundamentelor populare, toate aceste mișcări sunt o colecție de reacții
împotriva efectelor capitalismului colonial sau neocolonial și astfel sunt
răspândite în întreaga lume, așa cum și capitalismul este distribuit global.
Așa că singurul subiect istoric și singurul aparent orizont ontologic
insurmontabil este acela al capitalismului.
Tocmai
pentru că orizontul ontologic al capitalismului este de nedepășit, ne aflăm în
fața unui dezastru de proporții. Deșertul se extinde, au scris atât Nietzsche,
cât și Hannah Arendt. Deșertul nu este numai ecologic, ci mai ales unul
spiritual, însemnând lipsa unei etici a responsabilității a majorității
politicienilor și intelectualilor care îi servesc. Eșecul total al tuturor
inițiativelor politice de a promova Binele și Iluminismul este cea mai simplă
și cea mai bună dovadă a acestei deșertificări. Astăzi, dezbaterile bizantine
asupra schimbărilor climatice și lacrimile ipocrite pentru necesarul declin al
producției sunt un simulacru și sunt propuse de revista MAUSS (Alain
Caillé și Serge Latouche). Vă rog încercați să le vorbiți despre declinul
producției oamenilor înfometați ai lumii; sau încercați să produceți o acțiune
reală, și nu o simplă discuție academică sau o bârfă, pentru a schimba bugetele
militare care asigură mii de locuri de muncă într-o lume în care șomajul este
mijlocul prin care capitalismul gestionează frica de șomaj și veți obține numeroase
revolte. Solidaritatea muncitorilor este o iluzie deja semnalată de Marx în
unele articole publicate în New York Daily Tribune.
În general,
esența sau fundamentul ontologic al revoltei depinde de obiectul revoltei ca
atare. Această remarcă esențială a fost formulată de Heidegger în cartea sa
despre Parmenide. Mai exact, el a spus: „orice opoziție care ia forma unui anti
este gândită în aceeași direcție ca aceea împotriva căreia se ridică” (Parmenide,
L IV Gesamtausgabe).
Acesta
reprezintă o insolubilă aporie, iar capcana dezastrului de care vorbesc,
aporia tuturor revoluțiilor care au avut loc în lumea modernă (nu numărul
morților, pentru că istoria, așa cum spune Bernanos, este un mare cimitir sub
lună), este aceea că întârește împlinirea esenței capitalismului sau, dacă
preferați, a Seiendes-ului său (Wesen-ul poziției
sale singulare, ca a-fi-în-lume-ca-atare). Asta deoarece caracteristica de
dezvoltare exponențială a celei de-a doua modernități (cea industrială) nu
poate fi îndeplinită de către ea însăși, ea având nevoie, azi ca și ieri, de
energii ca inventivitatea (științele) și productivitatea (capitalul). Azi,
societatea noastră hipermodernă, „postindustrială” și „postistorică”, unde
industrializarea este total subordonată puterii financiare, producția de bunuri
împlinește și se împlinește pe sine în totalitatea sa ca ceva ce ar putea fi
numit Spiritul Tehno-Capitalului global. Așa cum Adorno a evidențiat acum mult
timp, chiar și Cultura este o parte importantă a afacerilor capitaliste și a propagandei
capitaliste (arte vizuale, filme). Chiar și în societățile socialiste s-a
observat asta. Ceaușescu i-a spus regizorului Lucian Pintilie în anii 1970:
dacă vrei să faci filme experimentale care nu sunt pentru popor, nu cere țării
banii poporului (i.e. ai statului), trebuie să găsești singur bani, să
plătești prin propriile tale mijloace financiare. Același scop capitalist,
nerecunoscut ca atare, a avut loc în cazul urbanizării litoralului Mării Negre
sau a lacului Balaton, atunci când țările socialiste organizau turism de masă
nu pentru cetățenii lor, ci pentru cetățenii străini și valuta lor forte. Toate
aceste afaceri au fost de natură capitalistă și toate acestea împlinesc
forma-capital a Lumii, care este singura Lume reală.
Această
soartă aporetică a revoltelor sau a revoluțiilor în epoca modernității care
încearcă să amelioreze condiția celor exploatați ne confruntă cu propriile
noastre contradicții. În timpul primei modernități oamenii erau precum copiii,
naivi și plini de mari așteptări, și ar fi luptat cu entuziasm (până la moarte)
pentru un viitor mai bun. Acum s-a terminat: două războaie mondiale care
seamănă cu niște războaie mondiale civile (Weltbürgerkriege), Gulagul,
Auschwitzul, Holocaustul American, genocidul indian prin înfometare, războaiele
coloniale, Napalmul și în special „Ploaia Galbenă” în Vietnam, lungul,
nesfârșitul război palestiniano-israelian soldat cu distrugerea totală a Fâșiei
Gaza, folosirea masivă a munițiilor cu uraniu îmbunătățit în Orientul Mijlociu
etc. Și, nu în ultimul rând, criza economică orchestrată și creșterea șomajului
i-au condus pe mulți europeni spre o atitudine de fatalism: „Nici un Viitor”
sau, mai bine zis, nici un viitor cu excepția aceluiași cult al fetișismului
mărfii, oficiat peste tot în lume în noile biserici care sunt mall-urile și
supermarket-urile.
Intelectuali
naivi sau corupți îi denunță ca stupizi și idioți pe cetățenii statelor estice
care regretă comunismul în ciuda tuturor disfuncțiilor sale. Dar trebuie să fii
pur și simplu prost să nu vezi cum schimbările din 1989 au sărăcit mase întregi
de cetățeni, care sunt pierzătorii tranziției. Acești oameni sunt majoritatea,
99%.
Pe de altă
parte, agenții liberalismului nu s-au oprit din a proclama că trebuie să
încetăm cu statul bunăstării pentru că frânează „dezvoltarea armonioasă a
economiei generale” prin intermediul mâinii invizibile a pieței! După mai bine
de treizeci și cinci de ani de practici neoliberale, putem vedea care sunt
rezultatele economice în UE, cum deciziile economice bazate pe austeritate sunt
acelea care au creat mai mulți cetățeni săraci decât oricând, începând cu
sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu siguranță putem regreta
pasivitatea celor care și-au pierdut memoria istorică și pentru care provocarea
viitorului nu mai înseamnă acum nimic, dar putem blama intelectualii, cu
siguranță pe aceia din Est, care au legitimat (prin toate mijloacele)
dezvoltarea acestor politici economice distructive pentru clasa muncitoare, și
pe cei din Vest, care, cu consimțământul sindicatelor, au acceptat an după an
abandonarea graduală a principalelor victorii ale unor lupte sociale vechi de
peste un secol.
Avem în față
acest peisaj: marele dezastru postcomunist (atât pentru Est, cât și pentru
Vest). Ce-i de făcut? Cu siguranță, o întrebare veche.
Fără concluzii
Acum câțiva
ani am scris: tot ce putem face este să contemplăm dezastrul. Pentru că nu vrem
să fim poluați de absența moralității oricărei politici realiste, pentru că
vrem să rămânem cu mâinile curate, vom rămâne în sfera criticismului.
Nu avem nici
un control asupra succesiunii evenimentelor. Trebuie să acceptăm asta și să
lăsăm în urmă câteva amprente interpretative ale trecutului nostru, încercând
să gândim și să stăpânim timpurile noastre atât cât este posibil, ceva de care
oricum mă îndoiesc profund. Poate că cineva dintre noi, cineva cu mult mai
multă imaginație decât mine, va fi în stare să ofere o schiță a viitorului
(deși știm că acesta nu are nici un chip).
În ultimii
ani am citit și ascultat în România tânăra generație de marxiști academici care
propun așteptarea condițiilor obiective pentru a se angaja în acțiuni
militante. Dar condițiile obiective ale alienării și exploatării crunte ale
poporului sunt prezente de mult timp și încă pentru mult timp. Dar ce nu e
prezent sunt însă condițiile subiective. Mulți oameni visează evenimente
consumeriste, chiar dacă flămânzesc. Asta este noua subiectivitate postmodernă
care a castrat poporul și, chiar și atunci când acesta se mișcă împotriva
puterii capitaliste, este ghidat de orizontul consumului. Așa că înțelegem cu
un exemplu mai practic ceea ce Heidegger ne-a spus în formulările sale mai
abstracte. După o viață întreagă de entuziasm militant pentru o posibilă
schimbare a timpurilor, acum, când nu sunt prea departe de sfârșitul vieții
mele, spun: nu există viitor. Umanitatea este condamnată. Este surprinzător
chiar și pentru mine, un agnostic, să regăsesc cuvintele Bibliei, dar nu am
așteptări în ceea ce privește orice Mântuire, orice Milă, orice Grație Divină.
Dar ceea ce
în analiza lui Platon era valabil pentru astronom (Thales, conform dialogului Theaetetus)
și s-a dovedit a fi adevărat și pentru științele naturale nu este valabil
pentru ceea ce aparține guvernământului oamenilor, cu alte cuvinte pentru arta
politica. Acesta a fost și este încă triumful fecioarei din Tracia care s-a
referit la realitățile lumești ca la acel loc unde zeii adevărați trebuie să
fie identificați, și printre ei cu siguranță Ares, zeul războiului. Și așa cum
știți, războiul este și va rămâne întotdeauna politică și politici.
Retrospectiv,
toate teoriile noastre politice inventate în cabinet (mă refer, de exemplu, la
Spinoza și la al său Tractatus theologico-politicus), în orice turn de
fildeș academic, în timpul seminariilor noastre științifice, în timpul
dezbaterilor uneori finanțate de către inamicii noștri politici (e.g.
National Endowment for Democracy, Fundația Soros, Fundația Adenauer, Fundația
Ebert și multe altele), vor apărea în lumina unui splendid soare logic, dar
realitatea ne spune că nihilismul este în același timp fundamentul și suprafața
vieții zilnice ca un Fără Viitor care cu siguranță generează râsul
incontrolabil al fecioarei din Tracia. Noi, intelectualii critici, avem cu
siguranță mâinile curate, dar dacă ne uităm foarte atent în jurul nostru și la
ceea ce se întâmplă în viața politică reală, trebuie să recunoaștem că nu avem
mâini deloc.
Traducere din limba engleză de
Emanuel Copilaș
* Acest
articol este de fapt o prelegere susținută în timpul unui colocviu organizat de
către directorul Centrului Polanyi al Universității Corvin din Budapesta,
Attila Melegh, pe 13 martie 2015.
