Gilbert Danco: Critica romanului meu: Autoportret unui adolescent îmbàtrinând

-->

Gilbert Danco:

România postdecembristã și mirajul iubirii

            Orice titlu care pretinde sã sintetizeze substanța unui roman este amendabil, mai ales atunci când acest titlu ia forma unei conjuncții. Risc totuși sã încep a înțelege romanul lui Claude Karnoouh – ”Autoportretul adolescentului îmbãtrânind” (publicat, în limba românã, la Editura Adenium, Iași, 2015, iar în limba francezã – ”Autoportrait dʹun adolescent vieillisant”, la Editions du Présent Littéraire, Arad, 2012) prin aceastã conjuncție: ”România postdecembristã și mirajul iubirii”. Sunt conștient de faptul cã în orice conjuncție accentul se pune formal și inevitabil pe expresia lingvisticã dinaintea ”și-ului”, în cazul meu pe ”România postdecembristã”, iar partea a doua  a instrumentului gramatical ”și” primește o semnificație complementarã - aici ”mirajul iubirii”. Aproape sigur aceastã opțiune nu corespunde intențiilor literare ale autorului ”Autoportretului...”. Probabil autorul ar fi preferat conjuncția inversã – ”Mirajul iubirii și România postdecembristã”. Dar, fiind un cititor român al scriitorului francez Claude Karnoouh, prefer sã încep lectura din punctul meu de vedere. În plus, îmi sprijin îndrãzneala pe subtitlul textului – ”un mic roman sociografic”.

            Romanul lui Claude Karnoouh este povestea a douã  iubiri: una, mai transparentã, este iubirea împãrtãșitã de cãtre personajul romanului celei pe care, adolescentin, o numește ”frumoasa”;  alta, un pic mai ascunsã, este dragostea pentru o țarã care nu-i aparține, dar pe care încearcã s-o înțeleagã în urma unor cercetãri antropologice. Femeia nu are nume, este doar ”frumoasa”, țara are nume - România, dar nu este evaluatã estetic. Cititorului atent îi rãmâne sarcina sã completeze aceastã omisiune. Și nu e greu.

Așadar, sã revenim în Oraș. Orașul, nici el, nu are un nume propriu (cunoscãtorilor le propun sã intre în jocul autorului). În roman, suntem într-un mare centru universitar din România postdecembristã, proaspãt... postdecembristã.  Personajul, pe care-l vom numi, conform datelor existente, ”El”, e un dandy angoasat,  un intelectual ”rãsfãțat” francez care încearcã sã regãseascã ”Paradisul pierdut”:  în plan sentimental, prin dragostea pe care o aratã tinerei românce trãdându-și cãsnicia; în plan cultural, prin experiențele trãite într-un sat românesc trãdând valorile capitalismului recent. Toate acestea sunt însoțite de conștiința faptului cã lucreazã și gândește împotriva modernitãții noastre târzii. Probabil și de aici autoportretului i se adaugã aceastã calitate de adolescent.

Cronologic vorbind, prima iubire pe care o împǎrtǎșește personajul nostru este cea pentru țara cvasi-adoptivǎ. Și s-ar putea ca prioritatea acestui sentiment sǎ nu fie doar cronologicǎ. Este clar faptul cǎ ”frumoasa” beneficiazǎ de o atenție afectivǎ ieșitǎ din comun, mai ales cǎ vorbim despre un ”El” aflat la o anumitǎ vârstǎ, una a deplinei maturitǎți. Totuși, manifestǎrile acestei iubiri sunt în mare parte adolescentine. Dovada certǎ o constituie pasajul în care personajul nostru recurge la un gest  romantic-aventurier care cu greu își mai are locul în practicile de seducție ale sfârșitului de secol XX: își convinge mama, aflatǎ la Paris, sǎ-i cedeze un inel, un fel de blazon al familiei, care era destinat fiicei sale; mama cedeazǎ insistențelor fiului ei, astfel cǎ inelului i se imprimǎ o nouǎ destinație: ”frumoasa” tânǎrǎ româncǎ. Privit din punctul de vedere al pasionaților de jocuri idilice acest gest pare spectaculos; privit însǎ dintr-un punct de vedere mai realist, atitudinea amorezului francez dacǎ  nu e cinicǎ, aduce cu atitudinea lui Meursault din ”Strǎinul” lui Camus, adicǎ o indiferențǎ fațǎ de valorile intime ale unei familii. Coincidențele cu aceastǎ prozǎ camusianǎ sunt uimitoare. Și stilul literar în care Claude Karnoouh își exprimǎ povestea mi se pare asemǎnǎtor: mimarea unei distanțe auctoriale fațǎ de ceea ce se întâmplǎ; rǎmâne doar o mimare, un artificiu care nu-l poate înșela pe cititorul atent.  Dar, pentru a încheia povestea pentru pasionații de jocuri idilice, inelul ajunge pe fundul Someșului, pierzându-și destinațiile.

E lesne de urmǎrit idila dintre acești doi amorezați, mai ales cǎ ea se consumǎ, de cele mai multe ori, departe de aglomerațiile cotidiene. Puține sunt personajele care migreazǎ printre și lângǎ ei. Mai dificil de înțeles e dragostea pe care ”El” o împǎrtǎșește fațǎ de țara în care a ales sǎ-și desfǎșoare cercetǎrile etno-antropologice. De data aceasta avem de-a face cu o dragoste în care adolescentismul îndrǎgostitului este înlocuit cu luciditatea cercetǎtorului care cunoaște în mare mǎsurǎ aspectele noilor societǎți occidentale. Este vorba despre iubirea pentru România, o țarǎ abia ieșitǎ din blocul comunist și pe care Claude Karnoouh o zugrǎvește, în stilul sǎu propriu, în gri. Dac-aș fi regizor, aș compune un film alb-negru în care aș prezenta nu doar România postdecembristǎ descrisǎ de autor în acest roman, ci, concomitent, relația dintre ”frumoasa” și ”El” pe care o vǎd în aceleași culori. M-aș inspira din filmul lui Alain Resnais – ”Anul trecut la Marienbad”, dar cu mai puține personaje. N-am amintit întâmplǎtor acest film; cartea de fațǎ creazǎ o astfel de atmosferǎ.

Revin la iubirea stranie pentru România. România e o țarǎ urâțitǎ și faptul cǎ ”frumoasa” e o bibliotecarǎ navetistǎ stǎ la baza unor mici aventuri care dezvǎluie aspecte fizice ale organismului acestei țǎri: autobuze care scot zgomote infernale, muncitori-cǎlǎtori care se calcǎ în picioare mirosindu-și unul altuia transpirațiile acumulate dupǎ o zi de muncǎ, frigul etc. Dar astea sunt mici crǎpǎturi pe fața României. Intelectualii care o populeazǎ o urâțesc excesiv și nu mǎ pot abține, în acest sens, sǎ nu citesc un pasaj din roman: ”La universitate, colegii sǎi se lamentau cu privire la sfârșitul valorilor culturale, fǎrǎ sǎ înțeleagǎ cǎ acest sfârșit se citea nu departe, sub ochii lor, pe strǎzile Orașului. Doriserǎ ca regimul comunist sǎ cadǎ, cel puțin asta le spuneau vizitatorilor veniți din țǎrile occidentale, sperând și în abundența materialǎ, și într-o viațǎ care sǎ se ordoneze în jurul vechilor valori, de mult timp pǎrǎsite în Vest, în jurul avânturilor spre lecturǎ, teatru, operǎ, concerte de muzicǎ clasicǎ. Astǎzi ei constatau descumpǎniți triumful pop-rockului. Nu înțeleseserǎ cǎ regimul comunist, prin cultul sǎu naiv și criminal pentru triumful tehnic, cu respectul pentru buna-cuviințǎ mic-burghezǎ, pentru valorile patriotarde, îi protajase de nihilismul occidental. Subjugați de propaganda comunistǎ, nu vǎzuserǎ nimic, nu înțeleseserǎ nimic din mutațiile petrecute în Occident de patruzeci de ani; pentru ei, postmodernismul, triumful tehnologiei, nu era decât un moft suplimentar de agǎțat în rastelul gândirii gata confecționate de import, cu care își hrǎneau visele moraliste, fǎrǎ a sesiza cǎ banii și obiectele deveniserǎ modul de viațǎ al tuturor și singurul destin oferit omului contemporan. Cu atât mai rǎu. Ceaușescu fusese asasinat legal, dar nu democrația politicǎ și socialǎ îl înlocuise. Cultul personalitǎții unui personaj, ajuns cu trecerea anilor din ce în ce mai grotesc, i se substituisirǎ gesticulațiile dezordonate ale politicienilor și intelectualilor sau mai precis ale pretinșilor intelectuali neputincioși și ridicoli sau imaginile personajelor din foiletoanele americane. Astǎzi idolii tineretului se numeau Michael Jackson, Arnold Schwarzenegger, Stallone, Madona; împreunǎ, formau personajele noului mit mondial, cel al violenței și al sexului, pus în serviciul banilor și al corupției. Acești bravi profesori participau și ei la dansul macabru al profitului, dar n-o știau. Nu vedeau încǎ faptul cǎ noile generații de birocrați universitari nu mai aveau drept orizont exercițiile formale de gândire și multiplele sale jocuri intelectuale, dar cǎ, agǎțați de telefonul lor mobil, cu ochii țintǎ la e-mailuri, ei voiau sǎ trǎiascǎ precum niște businessmeni și, pentru a se pregǎti, accelerau barbaria managementului”.

Acestea sunt  marea majoritate a personajelor intelectuale care bântuiau România postdecembristǎ și care s-au intersectat cu personajul nostru. Dacǎ la acestea adǎugǎm atmosfera gri de care vorbeam adineaori și pe care cititorii de o anumitǎ vârstǎ au trǎit-o ”în carne și oase” la începutul anilor 90, rǎmâne sǎ ne întrebǎm: De ce iubește personajul ”El”, sau, ca sǎ nu ne mai ascundem dupǎ personaje, de ce iubește Claude Karnoouh, România?

Karnoouh a scris și a vorbit mult despre România: în interviuri, în cǎrți, în conferințe, în eseuri, în reviste... Cred cǎ sunt unul dintre cei care i-au citit aproape toate textele pe aceastǎ temǎ și nu am fost întotdeauna de acord cu el.  Dar mi-a plǎcut totdeauna modul sincer cum vorbește despre România și, acum, în limbajul literar al ”Autoportretului adolescentului îmbǎtrânind” mi se pare cea mai frumoasǎ abordare a sa,  mai ales prin poveștile de iubire la care ne face pǎrtași romanul. Mǎ numǎr printre cei care cred cǎ limbajul literar construiește ficțiunea cea mai vie, cea mai apropiatǎ de cele întâmplate și existente.  

Așadar, de ce iubește declarativ Claude Karnoouh România?