Vasile
Ernu sau politica antipolitică. Scurte observații generate de lectura
”Sectanților”
(Sectanţii. Mică trilogie a
marginalilor, Polirom 2015)
Nu e niciodată ușor să te lansezi în lectura critică a
cărții unui prieten pe care îl consideri un om de o fină inteligență
acompaniată de un umor dezarmant. Riscul este mare, fie pentru că eşti complezent,
ceea ce, în nici-un caz, nu este stilul meu, fie pentru că interpretezi greșit
intențiile profunde ale autorului și, ca urmare, te înșeli, ceea ce poate să i
se întâmple oricui, chiar dacă este vorba despre un intelectual, căci Errare humanum est! Dar o dată nu înseamnă
obişnuinţă, asum, şi cu atât mai mult cu
cât autorul, unul dintre vechii și cei mai sclipitori studenți ai mei, de pe
vremea când predam filosofie critică la UBB, mi-a cerut părerea cu privire la volumul
său. Am întârziat cu răspunsul la cererea sa deoarece, dincolo de finalizarea
unor lucrări anterioare, am dorit să las să treacă valul de entuziasm și de
laude venite din partea diverselor grupuri culturale românești, excepție făcând
bine înţeles, grupurile neoconservatoare pierdute în delilurile lor stipendiate.
Trebuie să spun din capul locului că
am fost luat de farmec şi de real talent de cronicar și de povestitor de care
dă dovadă Vasile Ernu. Sigur, el ne arătase deja în celelalte lucrări ale sale, dar aici, stăpânirea
tramei narative este, mi se pare, aproape perfectă. De la un paragraf la altul,
de la un capitol la altul, Vasile Ernu știe
să își țină cititorul cu sufletul la gură asta până la finalul cărții. În ceea
ce se prezintă ca un autentic Bildungsroman, autorul ştie să presare
cu succes suspansul în succesiunea temelor pe care le înlânțuie, legându-le
abil de informații date anterior pentru a le redesfăşura apoi într-o vastă panoramă de fapte, de remarci
personale și de idei mai generale. Fără nici-o îndoială, autorul știe să
compună o lucrare, să facă atrăgător obiectul său de căutare și de cercetare care
este uneori sumbru, sinistru, chiar tragic. Frazele adesea scurte, metaforele
foarte bine construite, reţinând astfel atenția susținută a citiorului. Pe scrut,
el are talentul unui autentic povestitor-jurnalist care știe să îmbine şi să
dozeze amintirile personale cu perspective
generale despre istoria acestui mic petec de pământ din sudul Basarabiei,
Bugeacul.
Aș spune chiar mai mult. Vasile Ernu
ne oferă descrieri ale acestor comuniăți sectare diverse care populează
Bugeacul și totodată remarcabile descrieri etnografice care ar putea să servească
drept model pentru mulți profesioniști din domeniul antropologiei și
folclorului, care rar reușesc să meargă dincolo de limba de lemn a intrebărilor
banale gata-a-fi-puse. Pe parcursul unei cronici care se întinde pe mai bine de
un secol și jumătate, vedem cum trăiesc acești oameni plasați la marginea
cărților de istorie, cel mai adesea omiși, și deci căzuți în uitare de-a lungul
timpului. Este o adevărată fenomenologie socio-antropologică a sectarismului
văzut din interior și la o scală minusculă pe care oferă cititorului, o fenomenologie
a grupurilor mici de oameni reali, descrierea modului lor de a fi și de a apărea
în lume (Seinde) care este pus sub
ochii cititorului. De asemenea, acolo întrezărim curajul, dincoace frivolitatea,
dincolo pasiunile și amorurile, foarte
adesea, duritatea vieții cotidiene ori obsesiile fiecăruia și ale tuturor; altfel
zis, şi în sens literal, Vasile Ernu readuce la viață comunitatea sa de
origine, un neo-protestantism iudeu, ca şi numeroasele sale (comunitati) vecine
care au trăit (în) meanderele și vicisitudinilie acelor ani de foc şi sânge, de
la sfârșitul secolului XIX și debutul sângerosului secol XX. Printre
persoanejele care marchează aceste pagini este figura emblematică a acestui
foarte înțelept bunic care îl face să
înțeleagă că acei membri ai comunității lor deportați în închisorile și lagărele
staliniste nu trebuie să se plângă, dimpotrivă, ei sunt nişte eroi, pentru că
ei îndeplinesc acolo o adevărata mărturisire a credinței creştine devenind martiri.
Ei își marturisesc astfel credința aşa cum au făcut-o primii creștini când erau
aruncați în arenă pentru a se lupta cu fiarele pentru că refuzau să-l
recunoască pe împăratul–Dumnezeu roman. Ne aflam din multe puncte de vedere
într-o societate creștină totală (ca fenomen social total) unde fiecare act se
reflecta în și era interpretat în lumina istoriei biblice, în cîmpul semantic
al cuvântului profeților Vechiului Testament, ale Mântuitorului şi ale
Evangheliștilor, o lume care nu era îndepărtată de Evul mediu al creștinătății
latine sau de perioada mai apropiată a creștinismului oriental. Este motivul
pentrul care autorul își intitulează un capitol Stalinismul:ultima epocă de aur a creștinismului. Or, citisem deja
această concepție creștină a deportării scrisă de ortodocșii români, cum este
cazul preotului-călugăr Ion Iovan, autorul lucrării A fost frumos la Gherla! (Patmos, Cluj-Napoca 2009) sau, într-o
formă literara mult mai elaborată la Nicolae Steinhart, în al său Jurnal al fericirii. Trebuie adăugat un
lucru care va provoca reacții ostile din
partea intelectualilor ariviști stipendiați (ciocoii noi de după 1989) și din
partea neolegionarilor de fațadă, și anume, remarcile pe care autorul le face
cu privire la extrema violență a fascismului ortodox a legionarilor Gărzii de
Fier față de minorități și de secte, pe care bunicul său i-a văzut ca pe actori
politici mult mai periculoși și cruzi decât bolșevismul ateu care era
anti-religios în general și nu selectiv
în represiunea practicată, și ortodocșii români și cei rusofoni suferind
severitatea sa ideologică atée...
Este așadar necesar să înțelegem
descrierea minuțioasă despre Bugeac, pe care Vasile Ernu ne-o da ca o odă
a sectelor și, mai mult, ca un cântec, în
acelaşi timp, funebru și de dragoste oferit comunității sale orginare, familiei
sale apropiate şi extinse care l-a hrănit de o întelepciune, dar și o abilitate
socială care, mi se pare, îl caracterizează şi azi în viața sa profesională mondenă.
Descoperim pe parcursul lecturii o lume pe care toți am pierdut-o, o lume a
sectelor, care sunt în acelaşi timp, de o mare toleranță (pe care el o
ideologizează un pic!) în raporturile cu celălat, de o mare fermitate morală și
de un indiscutabil curaj pentru a menţine împotriva tuturor ceea ce era mai
mult decât o simplă credință, dar dincolo și dincoace un Weltanshauung Total cu care nu se negociază. A nu ceda sau, dacă este
vorba de o o situație fără ieșire, a te preface în faţa unora, când adversitaea
risca să devină prea presantă, se impunea supraviețuirea pentru propagarea cuvântului
drept cu scopul de conserva intact fundamentul însuşi al credinței. Este aici o
lecție spirituală și principială la care nimeni din oportuniştii politicii și
carierismului post-comunist de dreapta și de ”stânga” ar face bine să mediteze dacă
într-o bună zi ar avea revelația de a citi această carte. De fapt, Vasile Ernu
devenit om al epocii sale, cofondador al unei reviste online de critici socio-politice, CriticAtac, îşi rememorează
tinerețea sa, saga familiată și comunitară într-o cautare care se învecinează
cu cea din ”Căutarea timpului pierdut”: pierdut în sensul timpului uitat în
memorie, cum este cea a disidenților protestanți ale căror acțiuni clandestine
de supraviețuire fizică și spirituală foarte eficace le reaminteşte şi a căror notorietatea
nu a fost niciodată semnalată de media occidentale care preferă întotdeauna senzaționalul,
fie el, ultra-marginal și neesențial, dar dispus a fi pictat în culorile
soietății spectacolului a mărfii integrate.
Pe cât de cucerit am fost de șarmul acestui Buildungsroman, incusiv de forma sa
narativă, pe atât, în momentul în care
Vasile Ernu se aventurează în câmpul considerațiilor generale, cartea lui devine
plicticoasă, cel puţin pentru cei care, ca mine, au citit un pic cele câteva lucrări clasice despre mişcarile eretice
din rândul evreilor din Europa central-orientală și din Rusia sau din Balcani[1].
Mișcarea iudeo-creștină mesianică a lui Iosif Davidovici Rabinovici care joacă
un rol esențial în originile familiale ale autorului se înscrie tardiv în
mișcările care, din secolul al XVIII lea au zdruncinat puterea totalitară a
iudaismului rabinic, fie că e vorba despre mesianismul hasidic, sau mai violent,
erezie frankistă. Aceasta din urmă a luat naștere în urma botezului creștin al
lui Jakob Frank în jurul anului 1755 în Podolia [regiune din Ucraina actuală]
care a antrenat o mare parte a comunității evreiești sabateene din care a ieșit. Era vorba despre o foarte veche
comunitate evreiască al cărei anti-talmudism era denunțat cu violență de
rabinii care îi considerau ca eretici periculoși, acesta fiind și motivul
pentru care au cerut mai întâi regelului Poloniei, apoi țarilor, să îi
persecute. De fapt, curentul mesianic al franksimului nu era o invenție a
acestei lumi arhaice greu încercată de războaie și de marile mutaţii politice din
secolul al XVIIlea (începutul sfârşitului puterii poloneze, declinuri puterii
suedeze și debutul instalării Rusiei ca putere europeană începând cu victoria
zdrobitoare de la Poltava, pe iulie 1709). Societățile evreiești din Balcani
produseseră deja un antecedent important în chestionarea puterii rabinice odată
cu mișcarea lansată de Sabbatai Tsevi (sau Zevi) la mijlocul secolului al XVII-lea
în Balcanii imperiului otoman, apoi în partea turcă și arabă până în Gaza (din
Salonic până în Palestina). Sabatiştii dezvoltasera un iudeo-islamism
anti-talmudic care, după multe peripeții, s-a împlinit prin convertirea lui
Tsevi și a fidelilor lui la islam, menținând concomitent cu credința în Coran,
cultul secret al Torei[2].
Exilat de autoritățile poloneze la Cernov, Frank, a întâlnit acolo pe niște Sabatiştii,
discipoli ai lui Tsevi, care, surprinzător, l-au convins să se convertească la
catolicism. Ar trebui să adăugăm, pentru a completa tabloul zonei evreiești că
acesată regiune a Europei orientale, în particular a Ucrainei de Est împreună
cu Crimeea și toată regiunea Odessei, era locul unei secte evreiești eretice
mult mai veche (prezentă acolo de la sfârșitul secolului al VIII- lea) și
derivată direct din iudei, Karaiții care s-au
extins dincolo de Orientul Mijlociu și de Balcani până în Lituania și cărora
modernitatea le va da importanți lideri bolșevici ca Troţki și Joffé. Găsim în
această carte aceeași slăbiciune faţă de referințele la lumea misionarismului pravoslavnic... Există, atât în actuala
Rusie fosta URSS, cât și în cele mai bune departamente de studii slave din lumea
academică anglo-saxonă, germană sau franceză, remarcabile opere la care, în
locul lui lui Marx și Engels, Vasile Ernu ar fi putut face apel atunci când
dorește să surprindă generalul și particularitățile regiunii Bugeac. De
asemenea, în ceea ce privește cei mai vechi credincioși, admirabila operă a unui francez care a trăit
zece ani în Rusia, apoi în Uniunea Sovietică între 1914-1924, Pierre Pascale,
Avvakum[3].
Iar în ceea ce-i privește pe castrați, cartea lui Nicolai Velkov, La secte russe des castrats (tradusă în
franceză la Belles Lettres) împrenă cu un splendid eseu introductiv al
specialistului istoriei rusești Claudio Ingerglom intitulată ”Communisti
impotriva castraţilor”, de asemenea o referință crucială printre specialiștii
istoriei sectarismului russo-ortodox. Totuși, în apărarea lui Vasile Ernu,
trebuie să recunoaștem că lucrarea sa se adresează în general unui public
aproape analfabet (cu câteva excepții notabile) în ceea ce privește istoria
diverselor curente mesianice iudaice ale Europei central-orientale și ruse, dar
și în ceea ce privește sectarismele rusești cele mai radicale, în pofida
prezenței începând cu secolul al XVIII-lea unor comunități evreiești puternice
în Modova (apoi în Ardeal, după unirea din 1918) și de lipoveni în regiunea Deltei Dunării unde au
găsit o oază de pace, cel puțin până la instalarea la putere a legionarilor în
anii 30.
În
fine, această lucrare subîntinde în filigran discursul politic fundamental al
lui Vasile Ernu, credința sa în exemplaritate retragerii din politică, proprie
sectelor, ca forma cea mai desăvârşită a moralei sociale. Ceea ce este, trebuie
să o spunem, foarte discutabil din punctul de vedere al angajamentului
cetățeanului în Cetate. Or, oricare ar fi grandoarea tragică a acestor grupuri,
propovăduirea acestei practici înseamnă o dublă iluzie filosofică și politică.
Pe de o parte, pentru că retragerea din politic este întodeauna un act politic
într-o lume în care orice manifestare pozitivă sau negativă vis-a-vis de
Leviatan, și tocmai pentru că este Leviatan, este un act politic. Și, pe de
altă parte, pentru că pentru necredinciosul care a devenit Vasile Ernu, apelul
la sectele ”antipolitice” în contextul poziției geopolitice românește este o
modalitate de a se detașa de orice angajament real în ceea ce privește
conflictul major care domină lumea în acest debut al secolului XXI, cel dintre
Statele Unite împotriva Rusiei și Chinei, de fapt, conflictul major al lumii
globalizate care s-a născut cu redistribuirile împărțirii lumii odată cu
căderea imperiului sovietic în Europa, prăbuşirea Rusiei lui Elțin, revenirea
ei odată cu Putin și creșterea în putere a Chinei, cea de a doua putere
economică a planetei... Atunci când îl citim pe Vasile Enu, nu doar în această
carte, dar și în articolele sale mai jurnalistice, înțelegem că el aparține
acelei stângi morale care visează în permanenţă la o societate ideală,
versiunea soft social-democrată a kantianismului politic care ne asigura că mâine
se va instaura un imperiu al Păcii eterne
dacă vom aplica Legea și vom disemina cunoașterea în rândul maselor încă
dominate de tenebrele ignoranței. Idealurile lui Vasile Ernu, la fel ca și cele
ale marxiștilor-leniniști naivi, moștenitori ai Iluminismului, pledează pentru
o putere epurată de rău, pentru o democrație total participativă, pentru o
totală emancipare a omului, ca și cum omul n-ar fi alienat încă din momentul
nașterii sale. Pe scurt, mai degrabă moștenitor al lui
Rousseau, Vasile Ernu, consideră că omul natural este fundamental bun și că Politicul
îl corupe: dar din momentul în care se îndepărtează, acest l-ar face mai bun.
Este motivul pentru care exceptând amintirile familiale, el este atât de atașat
de sectarismul marginal, de sectarismul fără putere politică și fără efecte
politice. Dar această voință ideală de retragere nu îl împiedică, ca pe noi
înșine, eu în primul rând, de a fi cu adevărat în lume (Mitte -Welt), de a practica micile noastre compromisuri pentru că
trebuie să facem față forțelor care ne
pun caluşul la gură. Aici este locul unde, spre deosebire de strămoșii săi,
Vasle Ernu se găsește în situația duală specifică pentru ceea ce eu numesc
discursul simulacrului al criticii socio-politice; aceasta este, cred eu, sursa
imensului succes al cărții sale în România, o țară a veritabilei drepte și a
extremei drepte, dar, din păcate, o țară a falsei sângi, fie că e vorba despre
o stângă coruptă (PSD), fie o stângă de operetă, de bocitoare profesioniste ale
micii morale, fie o stângă a seminariilor universitare și a bibliotecilor fără
o practică politică reală în sânul mobilizării populare.
Pentru că dacă omul nu este în esența
sa umană (Dasein) bun, așa cum cred
de mult timp urmărindu-i pe Machiaveli și Hobbes, dacă este ghidat de rău in
virtutea puterii inteligenței sale pusă în slujba avidității sale atavice
(ontologice, aș îndrăzni să spun!) nu contează, acțiunea politică poate câteodată
să fie legată de ceva mai puțin rău, mai puțin abject, mai puțin sinistru, mai
puțin criminal. Dar pentru asta, se impune ieşirea din coconul lui „în sine” pentru
a ne angaja, odată cu practica colectivă, în „în-comun”, sinele comun.. or
acest „în-comun”, sine comun, nu este altceva decât ceea de Aristotel numea
deja de foarte multă vreme zoon-ul politikon
Claude
Karnoouh
București,
17 octombrie 2015
Traducere
de Maria Cernat
Text
apărut în Vatra nr.11-12/ 2015
[1] Ghershom Scholem, Le messianisme
juif, Ed.: Presses Pocket, Coll., Agora,
1992.
Sabbataï
Tsevi. Le messie mystique, 1626-1676, Verdier
[2] Acești Sabatişti au dat la sfârșitul secolului XIX-lea
« les Jeunes turcs», comunitatea de origine a lui Atäturk și a întemeietorilor Turciei
moderne post-otomane.
[3] Monumentala teză a lui Pierre Pascal, e
recunoscută de către erudiții
ruși ca cea mai bună lucrare asupra
acestui subject, Avvakum
et les débuts du Raskol, EPHE, Mouton
& Co, 1963.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire