Chapt. I
„An diesem, woran dem Geiste genügt, ist die Grösse seines Verlustes zu ermessen.“ s„prin ce multumeste astazi spiritul trebuie masurata intinderea a ceea ce el a pierdutt
„Die Philosophie aber muss sich hüten, erbaulich sein zu wollen“ s„Filosofia insa trebuie sa se fereasca de a voi sa fie edificatoare“t
Hegel, „Prefata“ la „Fenomenologia spiritului“ (trad. Virgil Bogdan)
Inainte de a reflecta asupra momentului istoric numit post-comunism, cu riscul de a plictisi auditoriul, as dori sa revin asupra problematicii generale a discursului istoric ca indice al modernitatii, amintind totodata ca vorbele de care ne folosim nu sunt deloc neutre si ca prea adesea stiintele umane, voind sa imite stiintele naturii, sunt de o trufie insuportabila atunci când se lauda cu neutralitatea axiologica a vocabularului lor conceptual.
La urma urmelor, aceasta expresie, post-comunism, imi pare astazi de-a dreptul grotesca, chiar daca o vreme s-a dovedit folositoare in situarea temporalitatii imediate a evenimentului despre care discutam aici si a devenirii sale. Intr-adevar, notiunea de post-comunism implica in primul rând o interogatie de acest tip: ce inseamna discursul istoriei – in calitate de interpretare a actiunilor omului intr-un timp dat? Daca insa vorbim pe sleau, istoria n-a fost niciodata altceva decât un post al starii precedente. Cu alte cuvinte, intreaga istorie umana ilustreaza, de la inceputurile sale din negura vremilor, o succesiune de apax-uri, de situatii singulare, care nu se repeta deloc intocmai. Iata conceptia moderna despre istorie, despre istoria-discurs, despre istoria-naratiune a evenimentelor: istoria n-are obiceiul sa se repete sau, daca pare ca o face, nu ofera decât o caricatura a modelului initial, o comedie, o farsa. Acest discurs al schimbarii care o reprezinta (orice perioada am avea in vedere, mai lunga sau mai scurta) se organizeaza de fapt in câmpul metafizic al unei escatologii temporale: momentul A, modificat de o actiune sau un eveniment, va genera un moment B diferit, in sine inimitabil si irepetabil. Timpul obiectiv care se scurge si poate fi contabilizat, multiplicat, divizat ipotetic la infinit, acela pe care subiectul cartezian (al lui cogito ergo sum) il asuma ca pecetluind schimbarea mai mult sau mai putin grabnica a orice si a tot. Iata ce inseamna, pentru noi, modernii, o temporalitate privata de orice indoiala, transformata incetul cu incetul intr-o evidenta indiscutabila.
Timpul pozitiv si „presocraticii de la tropice“
Cu totul altfel stau lucrurile daca ne situam de partea subiectilor-actori ai istoriei, al caror discurs e construit in vederea unor finalitati explicative sau interpretative imediate. Intr-adevar, paradigma esentiala ce stabileste limita dintre modern si non-modern aici poate fi surprinsa, in câmpul subiectivitatii interpretarii si actiunii umane. Pe de o parte, avem societatile care cautau – in actiunea unui prezent anume sau in intâmplari aleatorii, specifice devenirii umane dintotdeauna –, semnele unei schimbari evidente, enuntate printr-un discurs obiectiv ce presupune adequatio res intellectum (aici, identitatea evenimentului cu reprezentarea sa in dinamica escatologiei temporale) si in care timpul nu mai are alta calitate decât propria curgere reprezentata in termeni cuantificabili matematic: un timp unificat, desigur, si, in consecinta, un timp neutru axiologic, un timp al stiintei, al legii gravitatiei, al principiului lui Joule, al teoremei lui Bernoulli, sau chiar, dupa unii autori moderni, un timp al istoriei (sic!). Pe de alta parte, au existat si societati care au cautat in actiunile omului sau in petrecerea unor evenimente neasteptate confirmarea unui deja-stiut sau pre-stiut indepasabil – in genere, chiar un stiut fondator al socius-ului – pe care riturile (ca praxis) si mitul (ca afirmare a adevarului prin simpla sa enuntare (1)) il confirmau ca datator de sens dintotdeauna, conform unor proceduri variabile in „curcubeul culturilor umane“ de pe mapamond. Astfel, pentru a dobândi un sens, starea contingent-prezenta trebuia raportata la etalonul unui trecut inteligibil si intangibil in acelasi timp, inteles ca origine si/ sau completitudine-perfectiune a societatii umane. In 1578, de pilda, când exploratorul englez William Drake debarca pe o insula din nord-estul coastei de vest a continentului american, capetenia tribului indian care ocupa acest teritoriu ii inmâneaza insemnele puterii, caci pentru el si pentru neamul sau, venirea acestor oameni albi – pe neasteptate din nemarginirile oceanului – chiar daca pe moment descumpanitoare, nu putea fi decât o pogorâre a zeilor pe pamânt (2). O varianta salbatica, asadar, a „eternei reintoarceri a aceluiasi“. Nietzsche, pe de alta parte, si-a ancorat reconstructia metafizicii eroice in cântul homeric, in versurile lui Hesiod si in frânturile de gândire presocratica, dar n-a privit si spre cealalta fata a spetei umane, spre salbaticii pe care prietenul meu Remo Guidieri i-a botezat, cum grano salis, drept „presocraticii de la tropice“ (3).
Or, semnul cel mai evident si deopotriva cel mai enigmatic al modernitatii, care se manifesta cu mult inaintea ispravilor nemaiauzite ale tehno-stiintei si a ceea ce vulgata universitara numeste istorie moderna, a fost schimbarea perspectivei asupra crearii lumii: intelegerea acesteia nu ca dispozitiv ce insereaza ineditul intr-un deja-stiut cu scopul de a imblânzi noutatea si de a-i potoli efectele, pâna la a contesta transformarile evidente, ci in cadrul unei Weltanschauung al schimbarii intangibile. Aceasta schimbare de perspectiva s-a petrecut in Grecia antica sub zodia unei metafizici care nega experientei traite (pasiunile la Platon) accesul la adevarul autentic – la care se ajungea numai prin contemplarea ideilor pure (adevarul negasindu-se in pestera, ci afara, in lumina radiosului Apollo-Phoebus). S-a ajuns astfel – cel putin in cercul elitelor cultivate – la o intelegere a timpului ca dovada incontestabila a schimbarilor irevocabile: mâine nu va mai fi ca ieri si cu atât mai putin ca alaltaieri. Am abandonat, asadar adevarul din spusele aedului (dar de ce oare? mister!), adevarul „Iliadei“ lui Homer, bunaoara, al „Teogoniei“ lui Hesiod (4), pentru a deveni istorici in sensul modern al cuvântului, pentru a primi, in timp, admirabila si mereu actuala lectie de geopolitica a batrânului Tucidide. In esenta, conceptul de timp istoric (5) inseamna ca evolutia evenimentelor, inlantuirea lor imediat perceptibila genereaza intotdeauna schimbare – ineditul, nemaipomenitul ireversibil. Dar a-l intelege in regimul sau originar nu-i lucru usor: „Wir bedenken das Wesen des Handelns noch lange nicht entschieden genug“ (6). Caci, tot cu cuvintele lui Heidegger, „Man kennt das Handeln nur als das Bewirken einer Wirkung. s…t Aber das Wesen des Handelns ist das Vollbringen“ (7). Si tocmai aceasta acordare de sens praxis-ului in permanenta devenire este cea care ilustreaza specificitatea modernitatii sau, daca vreti, esenta sa, Wesen: ceea ce persista in prezenta sa, calitate indusa ei in mod particular de orice lucru – aici, devenirea ca mutatie neincetata. Iata de ce, in acest caz, esenta praxis-ului se raporteaza mereu la co-apartenenta sa la o temporalitate matematic cuantificabila, si nu la o Philosophia perennis, atemporala, anistorica.
Vremea zeilor vs.
temporalitatea zapping-ului
Or, in discursul deopotriva savant si comun, aceasta esenta a istoriei trimite intotdeauna la o temporalitate care nu e concret determinata decât prin post – e vorba deci de o escatologie a inovatiei si nu, fireste, de un post al reintoarcerii la perfectiunea originala a unei vârste de aur, a unui Paradis pierdut „dinainte de caderea in timp“. Aceasta temporalitate moderna nu poate fi, prin urmare, constientizata si tematizata decât prin doua modalitati complementare – una neexistând fara alta. Avem, asadar, fie tema tabula rasa (sau, la Leibniz si Kant, refuzul total al „Ratiunii gânditoare“ sin original „Raison raisonnante“ – n. trad.t a trecutului innegurat de moravuri si de obiceiuri traditionale; sau, la Hegel si Marx, depasirea dialectica a lui ante – artizan, prin negatia sa, al unei deveniri pozitive), fie tema nostalgiei – Sehnsucht (la Herder, Hegel in estetica sa, apoi la Nietzsche, Spengler si Jünger) (8) fie, in sfârsit, de o maniera mai prozaica, cele doua reunite in simultaneitatea marfii, cum o dovedeste cultul contemporan al patrimoniilor, de la stilul de viata pompeian si al splendorilor Orasului interzis pâna la muzeele de etnografie concepute ca opere de arta in sine (Musée du Quai Branly, din Paris, sau Muzeul Taranului Român, de pilda, din Bucuresti).
Desi multa vreme de la dupa aparitia sa modernul n-a fost inteles ca post, el implica inca de la origine, atât din punct de vedere logic, cât si fenomenologic, ideea de dupa, adica aperceptia simultana a unei anterioritati nu numai diferita, ci si negativa, care trebuie asadar depasita fara incetare si, in acelasi timp, a unei anterioritati a carei pierdere naste o tristete irepresibila. Anterioritate negativa sau nostalgie, modernitatea se gândeste si se propune ca ilimitare a transformarii sau macar ca fantasma a ilimitarii! (9) Astfel, tot ce nu este post va fi interpretat ori ca „retrograd“ (vechi, fost, depasit, urât chiar, de aruncat la gunoi, fiindca, in aceasta optica, doar noul exprima Bunul, Frumosul, Adevarul), ori in chip „pozitiv“, ca valoare de intrebuintare muzeografica (nostalgica) si deopotriva ca valoare de schimb in calitate de obiect comercializabil pe piata antichitatilor. Pentru istoria pozitiva, praxis-ul prezentului se concentreaza doar pe inovatie, pe schimbare, pe noutate, fie ca e vorba de gândirea cea mai inalta, a stiintelor in general (inclusiv a stiintelor umane), a cuceririlor tehnicii sau doar de aceea futila a jurnalismului si a modei. In fapt, nu aflam aici decât o temporalitate a imediatului, a clipei si a simultaneitatii, in termeni triviali, o temporalitate a zapping-ului!
Inaintea istoriei obiective ca naratiune evolutiva si inovatoare, timpul avea insa alte calitati: era un timp al vietii individuale, al mitului, al zeilor, un timp al cultului si al sarbatorilor anuale (timpul ciclului christic, de pilda). Totul era masurat in raport cu provenienta si cu originea, un timp al intoarcerii – gratie mitului – si timp al completitudinii –prin gestul si prin rostirea rituale. Numai in conceptia noastra moderna, care obiectiveaza periodizarea, se poate insa vorbi de perioade de regres (de exemplu, epoca barbara de dupa caderea Imperiului Roman de Apus, sau efectele cruciadelor Albigenzilor asupra culturii savante din Languedoc ori stârpirea culturii indienilor din câmpiile Americii de Nord dupa masacrele sistematice de la sfârsitul secolului al XIX-lea). Dar a gândi o epoca in termeni de regresiune nu e acelasi lucru cu a o gândi ca intoarcere la principiile sale primare, ideale; regresiunea nu e imaginabila ca atare decât pentru ca fluxul temporal general e conceput si reprezentat in totalitatea sa ca instrument al evolutiei pozitive, pe scurt, ca progres total. Astfel, conditia posibilitatii (epistemologice si psihologice) a progresului (sau a modernitatii) rezida in ceea ce Nietzsche numea transmutatia permanenta a valorilor, care este esenta insasi a nihilismului. Or, nihil-ul niezschean nu este niciodata un nihil inteles ca nimic, vid, neant, sau ca vointa de eradicare a Raului prin eliminarea intruparilor sale umane, ca in Demonii lui Dostoievski. Nihil-ul nietzschean este mereu-noul, reinnoitul neincetat, reinnoirea exponentiala a obiectelor si a reprezentarilor lor, invelit in moralismul crestin al nostalgiei care-i inveleste originile (10). E vorba, asadar, de un mereu-nou care, pentru a fi ce este si ce va fi, se reprezinta intotdeauna ca negare permanenta a valorii pozitive a momentului precedent, atribuind prezentului si unui viitor neprecizat promisiunea unui tot-mai-bun (9). Adica tocmai acea depasire care, la Hegel si Marx, este imaginata ca necesitate dialectica a istoriei atribuind Aufhebung-ului (depasirii-suprimarii) insasi pozitivitatea cursului global al istoriei. La ei, dialectica este intotdeauna pozitiva. Si, fireste, acesta este temeiul metafizic pe baza caruia Marx, in ciuda nedreptatilor majore la care era martor – sute de mii de morti din pricina foametei orchestrate de colonizatorii englezi in India, de exemplu – a putut sa scrie ca, bunaoara, capitalismul colonial britanic, desi strivea cu o violenta nemaiintâlnita comunitatile traditionale, ar reprezenta totusi un fapt pozitiv prin aceea ca ruina modurilor de viata arhaice, chiar ca aparatoare ale socius-ul comunitar, trebuia sa genereze – odata cu iesirea din negura primitivismului, din acea lume a castelor si a sclaviei – un proletariat care sa infaptuiasca revolutia ce va sa vina… Revolutie pe care o mai asteptam si noi, in ciuda cresterii din ce in ce mai accentuate a masei salariatilor urbani! (12) Caci nu Revolutia (cu exceptia luptei pentru independenta controlata de britanici) a izbucnit in India, ci forma cea mai dura a subdezvoltarii, atât in regiunile rurale, cât si in orase. Or, aceasta dinamica a inovatiei specifice modernitatii, si pe care Niezsche a indicat-o drept esenta a ei, se va intitula, o jumatate de secol mai târziu, in filosofia culturii hegelienilor de stânga, in sfârsit debarasata de wishful thinking si de mosternirea Aufklärung-ului, la Adorno si la Ernst Bloch, drept „opera a negativului“, fara alta calitate decât propriul mers inainte negativ: dialectica negativa a modernitatii.
Note:
(1) Cuvântul mythos-ului in limba lui Homer, opus logos-ului.
(2) Acelasi lucru i s-a intâmplat lui Bougainvillier când a acostat pe o insula din Pacificul de Sud, indigenii tratându-l ca pe un zeu pâna in momentul in care, transgresând un tabu necunoscut lui, si descoperindu-si natura umana, a fost ucis si mâncat…
(3) Remo Guidieri, „L’Abondance des pauvres“, Seuil Paris, 1982 svezi si editia româneasca, „Abundenta saracilor“, cu o postfata inedita a autorului pentru editia in limba româna, traducere de Laura Tusa Ilea si Ciprian Mihali, prefata de Claude Karnoouh, tradusa de A.T. Sirbu, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2008 – n. trad.t
(4) Faptul se intelege numaidecât daca citim fie primul vers din „Iliada“: „Cânta, zeita, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul“, fie versurile 97-103 din „Teogonia“: „Când napasta s-a cuibarit in sufletul omului, inima secându-i, e destul ca aedul, serv al Muzelor, sa cânte despre slava oamenilor de odinioara si a zeilor tihniti in Olimpul lor: si iata ca suferinta omului se destrama, uitând samânta intristrarii sale: timpul zeitelor l-a alinat“ (As insista pe imaginea din incheiere: „timpul zeitelor il alina“ – ele sunt chiar aici, hic et nunc, in proximitatea omului).
(5) Folosesc aici termenul „istorie“ in sensul in care Heidegger opune historisch lui geschichtlich, respectiv ca suita de evenimente si nu ca istorie a Fiintei.
(6) Martin Heidegger, „Scrisoare despre „umanism“„: „Nu gândim inca nici pe departe indeajuns de hotarât asupra esentei actiunii“ scitat dupa editia Martin Heidegger, „Repere pe drumul gândirii“, traducere si note introductive de Thomas Kleininger si Gabriel Liiceanu, Editura Politica, Bucuresti, 1988, p. 297 – n. trad.t
(7) Martin Heidegger, ibidem: „Cunoastem actiunea numai ca efectuare a unui efect (Bewirken einer Wirkung). Realitatea efectiva (Wirklichkeit) a acestuia este pretuita dupa folosul lui. Insa esenta actiunii este aducerea la implinire.“
(8) In acest schematism al relatiilor filosofiilor istoriei intre ante si post, Heidegger ocupa o pozitie singulara prin aceea ca determinarea temporala a intrebarii asupra Fiintei, mai intâi, apoi dezvaluirea Tehnicii ca metafizica ultima l-au condus la a nu mai concepe nici ante, nici post in termeni de nostalgie si de decadenta sau de pozitivitate permanenta a reinnoirii. Impotriva lui Spengler sau a lui Jünger, Heidegger nu distinge un Occident prins in dinamica decadentei, ci din contra, un Occident cufundat in perpetua implinire de sine. Pentru a-i sesiza actualitatea, e suficient sa recitim raspunsul dat textului lui Jünger „Über die Linie“, in „Zur Seinsfrage“, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 1956).
(9) Aceasta tema a fost pe larg argumentata si remarcabil deconstruita de Gérard Granel in „Les années trente sont devant nous…“ sAnii treizeci sunt in fata noastrat, in „Etudes“ sStudiit, Galilée, Paris, 1995.
(10) Friedrich Nietzsche, „Le Nihilisme européen“ sNihilismul europeant, texte reunite, traduse si comentate de Angèle Kremer-Marietti, 10/ 18, Union générale d’édition, Paris, 1976.
(11) Acest nihilism e perfect ilustrat in istoria artei de la primele sale incercari pâna la Vasari.
(12) Iata exemplul perfect care revela cele doua surse ale filosofiei lui Marx: pe de o parte mostenirea directa a Aufklärung-ului, pe de alta, hegelianismul in unica pozitivitate a Aufhebung-ului… cf., „Domination of Britain India“, in „New York Daily Tribune“, nr. 3828, 25 iulie 1853. Pentru informatii in privinta foametei generate de insatiabilitatea colonizatorului si de lipsa lui de scrupule, cf. Mike Davis, „Late Victorian Holocausts. El Niño and the Making of the Third World“, Verso, Londra, 2001.
Chapt. II
Odata ce am stabilit ca nihilismul este esenta lumii noastre moderne, a Estului, dar si a Vestului, sa revenim la tema colocviului nostru – discursul asupra postcomunismului. Dupa 1989-1991, marea majoritate a universitarilor din tarile dezvoltate si eu însumi ne-am repezit asupra vocabulei „post-comunism“, folosind-o pâna la abuz, de cele mai multe ori fara a încerca macar o deconstruire a fundamentelor sale (au existat si exceptii desigur – între care se numara si câteva nume prezente la acest colocviu). În rest, foarte putini cercetatori au cautat sa discearna cu adevarat formele si modalitatile de continuitate si discontinuitate implicate de acest concept. Cei mai multi repeta pâna la satietate placa nesarata a unor politologii si ideologii politice servite de lachei cu spinarea croita pe temenea. În ce ma priveste, nu ma stiu stipendiat de cutare fundatii ce pretind ca apara democratia sau societatea deschisa; nu sunt nici poet, nici profet si, precum bufnita Atenei care-si ia zborul la venirea zorilor, îmi place sa gândesc si sa interpretez post factum. Am evitat însa a ma face de râs în fata studentilor cu prooroceli ce legau caderea regimului comunist de apocalipsa unui razboi atomic planetar: Dulce bellum inexpertis, scria în vremea lui Erasm1. Se pare totusi ca orice s-ar afirma în contra acestui profetism specific stirilor de scandal ramâne fara ecou în doxa momentului, în discursurile universitare – de-a dreptul fantasmagorice, unele – fiindca, dupa cum se stie, prostia nu ucide; ca atare histrioni sinistri ca BHL sau ca André Gluksmann si-au putut debita nestânjeniti neghiobiile, produse ale unei vanitati fara limita, ocrotite si raspândite de o presa tinuta sub calcâi.
Ce vedem însa în aceasta lume dupa disparitia – prin implozie, mai degraba, decât prin explozie – formelor politice ale acelui socialism real autointitulat comunism, care, pare-mi-se, semana mai bine cu regimul economic al unui capitalism de stat mai mult sau mai putin redistributiv, condus de o politica mergând de la dictatura totalitara cea mai ferma pâna la social-democratia de tip autoritar? Dupa implozia sistemului, zic, ce spectacol ne-a rezervat istoria? De buna seama, am asistat la extinderea triumfala a formei-substanta Capital, care, în anii 1990, asezonata cu un strop de parlamentarism reprezentativ (cel mai adesea unul de opereta) era clamata drept stadiul istoric indepasabil al devenirii politico-sociale mondiale – finalmente eliberata (sic!) de totalitarism. Iata, chipurile, sfârsitul istoriei! Profetia lui Marx s-ar fi adeverit dara, chiar în momentul în care socialismul real îsi lua talpasita! Câtiva ani mai târziu, dupa septembrie 2008, criza economica generalizata avea sa domoleasca grav acest entuziasm prematur2.
Sigur ca, în câteva luni, de la zona consumului privat la furtul legalizat al infrastructurilor enorme lasate de fostul regim, companiile occidentale au invadat piata, obligând la distrugerea (cu complicitatea vechilor-noilor elite politico-economice) unor industrii înca rentabile. Efectul a fost imediat: o cadere demografica masiva, o lenta, dar inexorabila crestere a somajului si a emigrarii3. Ce se schimbase, oare, în chip fundamental? Ierarhia societatii nu se mai stabilea prin raportare la Partidul comunist si la diversele sale institutii, ci în functie de resursele financiare ale fiecaruia si de retelele favorabile furtului din avutul public. Între business-ul gras, orchestrat în mare parte de fostele-noile elite ale partidului comunist si de politia sa politica si cresterea exponentiala a presse people, aveam cele mai grosolane caricaturi ale Occidentului, ca si cum Soros, Warren Buffet sau Ben Bernanke ar fi pus în practica aici bancurile porno-mondene de la „Gala“, „Voici“ sau din presa lui Springer. În schimb, alienarea populatiei ramânea pe pozitii, ferma, si chiar mai intensa, dat fiind ca saracia majoritatii resimtea cu atât mai acut lipsurile. Instrumentele de propaganda pentru controlul maselor scoteau la înaintare nu numai scheme, dar si persoane noi – numerosi intelectuali cu un succes obtinut prea repede pentru a fi cinstit, bunaoara -, dupa cum si metoda intensificarii publicitatii pentru marfuri si servicii si transformarea dezbaterii politice în scena de Grand-Guignol.
Trebuie recunoscut totusi ca, daca efectele economice sunt de speriat, aparentele sunt mai soft decât sub regimurile precedente! În doar câteva luni, cei mai multi dintre universitari, jurnalisti, cercetatori si întreaga lumpen-intelligentsia serveau deja studentilor, ascultatorilor si telespectatorilor zeama searbada a sfârsitului istoriei. O versiune triviala de hegelianism, în care capitalismul cel mai liberal era proclamat de Rank Corporation drept împlinire a Spiritului lumii si sfârsit al Istoriei, stadiu suprem al democratiei, pe care Fukuyama – cu aerul de negustor sadea – era însarcinat s-o vânda cu orice pret. Ba s-au gasit chiar, atât în Vest, cât si în Est, distinsi universitari si conducatori de seminare doctorale gata sa organizeze dezbateri savante pe seama unei astfel de ineptii.
Prabusirea vechilor regimuri a redesteptat, în acelasi timp, refrene mai vechi: s-a dat liber la redescoperirea valorilor crestine, amestecate de-acum cu libertatile bizbnisului si manipulate chiar întru blagoslovirea celor mai desantate escrocherii4. S-a dat liber, apoi, la reactivarea valorilor nationaliste cu iz rasist si fascist, scoase de la naftalina din cuferele scorojite în care zacusera – adormite, dar cu agresivitatea criminala interbelica intacta în potenta. Naivii care le crezusera îngropate în câmpul analitic al istoriei au facut-o pe barba lor. Sigur, istoria nu se repeta. Niciun Mussolini, Hitler, Szálazi sau Quisling la orizont, iar urmasii lor par mai degraba niste mascarici cu gesturi de automate decât demagogi cu verb redutabil, capabili sa creasca entuziasmul maselor si instinctul lor ucigas. Caci mulgatorii de fonduri de la UE împiedica orice deriva fascizanta în stil vechi, singura dictatura admisa si promovata acum fiind cea a marfii, deci a banului. Raspicat spus: nu ma încearca scâncete nostalgice, caci daca „filosofia nu trebuie sa fie edificatoare“, nici consolatoare nu trebuie sa fie când vine vorba de necazurile acestei lumi – o lume a „marilor cimitire de sub luna“ (Bernanos). Realitatea e însa aici, sub ochii nostri, si trebuie privita fara false mirari. Într-adevar, regimurile zise comuniste au fost cele care au generat acest capitalism salbatic fin de siècle, acest capitalism fara credinta si fara lege, incapabil sa respecte macar regulile adoptate de nou-alesele parlamente, într-atât aratându-se slugile sale, elitele compradores produse de regimul socialist precedent, de ahtiate dupa bani si obiecte, cu o cupiditate cinica demna de un Nucingen. Acesti maestri ai acumularii primitive n-au fost crutati de esenta modernitatii, confirmata zi de zi de ei, în praxis. Sigur, ideologii de serviciu (politologi, jurnalisti, sociologi, chiar unii antropologi etc.) si naivii altfel destul de numerosi printre specialistii universitari remunerati pentru interpretarea acestei lumi ex-comuniste nu si-au pus niciodata întrebarea banala: de ce saptezeci de ani de socialism dur, uneori foarte dur, în URSS, si în jur de patruzeci de ani, daca vorbim de tarile satelite, au avut, la urma urmelor (si a socotelilor) atât de putina influenta asupra comportamentelor economice si sociale ale oamenilor din era post? De ce în dezbaterile despre popoarele post au ramas atât de putine resturi din flacara luptei initiale pentru o societate mai dreapta? Raspunsurile, dinspre dreapta sau dinspre stânga, le stiu si eu, dupa cum le stiti si dumneavoastra – si nu de azi de ieri. Pe de o parte, mi se va spune:
– Dar, domnule Karnoouh, Gulagul! Totul vine de la Gulag, care a distrus nu atât referentii capitalismului, cât sperantele puse într-un socialism clamând venirea unei lumi mai bune, mai putin crude, mai putin barbare, în câmpul paradigmei socialism sau barbarie.
Nostalgicii, la rândul lor, vor spune:
– Singura greseala a fost tradarea elitelor politice si intelectuale în timpul Perestroikai, vândute Occidentului pe un blid de linte. Comunistii europeni, estici si vestici laolalta, au dat chix…
Da… si atunci?… so what? E clar ca lumina zilei. Nu-i nevoie sa tocesti bancile scolii ca sa pricepi. Dar de ce au esuat comunistii? Conform dreptei mereu diabolizante, fiindca au pus în opera o politica împotriva naturii umane, antiumanista. Dar este acesta un argument valid? Caci atunci ce este natura umana si ce este împotriva naturii umane? Vast program de reconstuctie metafizica! O spun din nou, chiar daca e la mintea cocosului: crimele în masa ale regimurilor totalitare au fost înfaptuite de oameni, nici mai mult nici mai putin decât de oameni „prea umani“. Dar, pe de alta parte, cât umanism e în economie si în politica – atunci când sunt puse în discutie suveranitatea si puterile statului? Caci umanismul este în raport cu esenta modernitatii – deci cu nihilismul – ceea ce este vaicareala fata cu esenta razboiului: vorba goale, buna de alinat constiintele lacrimoase culcusite îndaratul bunelor intentii în seminare universitare, conversatii în familie sau în palavrageala de bistrou. S-a întâmplat însa vreodata ca asa-numita „lume libera“ sa verse vreo lacrima pentru victimele razboaielor sale coloniale, neocoloniale sau ale interventiilor sale imperiale? Sau trebuie sa le dam, si de aceasta data, dreptate trotkistilor pe tema revolutiei tradate! Da, a fost tradata, macar în parte, dar, ca raspuns de fond, e o afirmatie mai mult decât nesatisfacatoare. Si Revolutia Franceza a fost tradata, si totusi a supravietuit fara probleme în liniile sale esentiale pâna spre mijlocul secolului al XX-lea! O alta voce spune ca URSS-ul s-a prabusit fiind constrâns de capitalism sa cheltuie sume din ce în ce mai mari pentru a se dota cu armament tot mai sofistifcat (avioane supersonice, rachete intercontinentale cu focoase nucleare multiple, „razboiul stelelor“). În parte, e purul adevar; dar China consacra azi sume înca mai importante pentru armament si cercetare spatiala si nu numai ca si-a conservat puterea economica, dar o sporeste odata cu puterea politica. Totusi, în lumina exemplului chinez, se poate deduce un fapt ce ne-ar putea fi de folos: anume ca acest comunism chinezesc, pretinzându-se comunism, si-a schimbat, în fapt, regimul economic – China devenind laboratorul de experiente al unui veritabil sistem mixt în care capitalismul privat stapâneste domenii foarte importante ale activitatii autonome, generând la niveluri rareori atinse, cu exceptia Statelor Unite la începutul secolului al XX-lea, o crestere economica si urbana faraonica si un consum de lux devenit scop principal al elitelor, în vreme ce afluenta produselor cu pret scazut (carora le corespunde si pretuirea scazuta a mâinii de lucru) a napadit tot mapamondul, din Occident pâna în pricajitul satuc african… Trebuie constatat însa ca China „comunista-ex-comunista-mereu-comunista“ se conformeaza, fireste în stilul sau, dominatiei mondiale a formei-capital, cu atât mai mult acum, în vremuri de mondializare absoluta; si nu numai ca i se conformeaza, dar contribuie intens la radicalizarea acesteia. China a devenit agentul principal al infinizarii fantasmatice a producerii mondiale.
Dar sa mergem mai departe. Ce putem descifra din epoca de dupa caderea comunismului dincolo de discursurile politicii-spectacol despre miscarea intelectualilor polonezi disidenti, care, de sub pulpana Solidarnosc, n-au ezitat, multi dintre ei, sa-si umple buzunarele cu gologani occidentali? La ce bun sa reluam predicile procapitaliste ale lui Havel, tinut o vreme la distanta, într-o închisoare destul de confortabila (nici pe departe comparabila cu cele staliniste sau de la Guantanamo!) ori bla-bla-ul SzDSz-ului maghiar (partid al democratilor liberi), format din fosti disidenti provenisi din elita tinerilor comunisti, disidenti alintati ai anilor 1980, supusi unei supravegheri mai degraba politicoase a autoritatilor kádariste („pâna la urma sunt copiii nostri“, spuneau batrânii aparatcici!). Ori istoriile obosite ale dlui Plesu, pseudo-disident român, beneficiar al unor burse de studiu în Republica Federala Germania la începutul anilor 1980 si al carui „exil“ la Tescani (în sudul Moldovei), în 1989, facea parte dintr-o înscenare a Securitatii care pregatea lovitura de stat din decembrie, acelasi an5… În mod clar, nu acest tip de discurs adormitor ajuta la întelegerea capitalismului salbatic post – de tipul celui din Statele Unite de dupa Razboiul de Secesiune, perfect ilustrat în recentul „There Will Be Blood“. O violenta barbara a capitalismului renascând fusese deja foarte subtil observata în Rusia, în epoca NEP sNoua Politica Economica a lui Lenin, din 1921, n. trad.t, de catre scriitorul si jurnalistul Joseph Roth6.
Dupa 1990, fiecare zi de post-comunism a fost, este si va fi, pâna la epuizarea tuturor resurselor, martora scoaterii la mezat a fabricilor si a materiilor prime din statele estice: demolarea si revinderea primelor la fier vechi sau cumpararea lor la pret de nimic si obtinerea de concesii dezastruoase pentru ecologia si economia locala, în ce le priveste pe ultimele. Totul devenit posibil prin violenta politico-economica a capitalului occidental (FMI, Banca Mondiala, BCE, Bruxelles), în cârdasie cu diversi intermediari locali, fara ca populatia sa simta mari restristi în fata acestui – nici mai mult, nici mai putin decât – furt din proprietatea publica, deci a poporului însusi7. În plus – simplu epifenomen – epoca de dupa comunism a generat accelerarea delocalizarii a numeroase companii din Europa occidentala si chiar din Statele Unite, fapt ce dovedeste ca în postcomunism a plonjat întreaga lume occidentala, în simbioza cu cea ex-comunista. Cu rezultate evidente: natiunile din fostul bloc sovietic s-au trezit mai unite decât fusesera înainte prin sosirea masiva a unor produse identice pe pietele lor, si e vorba aici inclusiv de produse culturale si financiare, acestea din urma cu foloase frumusele – de vreme ce marea majoritate a productiei de bunuri prin munca salariata locala a fost ametita, vreme de cincisprezece ani, prin politica de credite, cu efect catastrofal, orchestrata de agentiile locale ale bancilor occidentale si ale marilor grupuri financiare internationale. În realitate, tocmai piata bunurilor de consum, a alimentelor, a programelor de televiziune, a cartilor, revistelor si a filmelor a fost cea care a multiplicat identicul la rang planetar. Caci mondializarea nu tine numai de finante si de „big business“, ci si de efectele imediate asupra consumului cotidian determinând atât experienta existentiala cea mai personala a oamenilor, cât si modurile de socializare care organizeaza în-comun-ul colectivitatilor8.
Totusi, daca toate aceste observatii ajuta la coagularea unui sens, ele nu ramân mai putin neputincioase în a oferi o interpretare profunda a marilor prefaceri din Est. La urma urmelor, cu exceptia loviturii de stat române, efectuate din ratiuni interioare foarte specifice si a razboiului care a sfarâmat Iugoslavia din ratiuni de geopolitica imperiala, „imperiul Raului“ a pierit prin implozie, fara mari conflicte, cumva s-a auto-dizolvat, desi atâtea suflete mari din politologie si chiar din filosofia politica preziceau ca abia un alt razboi mondial îl va pune jos; pâna si un spirit subtire precum Castoriadis se lasase prins în capcana unor asemenea prostii – cu doar sase luni înainte de prabusirea comunismului!
Note:
(1) „Razboiul le pare usor celor ce n-au trecut prin el“
(2) Iata ce sarcina i-au delegat stapânii inefabilului Fukuyama. Între timp, a trebuit sa se revizuiasca… Criza economica generata de hybris-ul capitalismului neoliberal a aratat spiritelor înflacarate sau numai bine stipendiate care este esenta acestuia prin neostoitul apetit pirateresc cu care bancile si institutiile financiare private s-au aruncat asupra fondurilor publice.
(3) Astfel, mai bine de trei milioane de români traiesc în strainatate: cei mai multi dintre barbati lucreaza ca muncitori necalificati în agricultura sau în constructii, iar femeile, în menaj, curatenie si ajutor pentru persoanele în vârsta. Efectele sociale si psihologice ale acestei emigrari masive, care atinge uneori mai mult de jumatate din populatia unui sat sau a unui orasel, sunt foarte adesea dramatice. Copiii, ramasi în grija bunicilor, a unchilor ori a matusilor, dezvolta diverse comportamente patogene, de la agresivitate uneori criminala fata de cei din jur, pâna la stari depresive ce pot duce la suicid.
(4) De exemplu, fraudele piramidale de tip Ponzi, ca frumos intitulatul „Caritas“, din Cluj, sau, în Albania, cea care era sa distruga o tara întreaga.
(5) La decesul celebrului jazzman român Johnny Raducanu, în noiembrie 2011, Andrei Plesu a publicat în cotidianul „Adevarul“ un necrolog în care amintea cât de placute erau serile când muzicianul venea la Tescani sa-l vada pe prietenul sau Andrei, dând acolo si un mic concert privat. Apoi, daca asta era strasnicia exilului, abia astept sa fiu si eu „surghiunit“ în aceste conditii, cu atât mai mult cu cât, daca e vorba de o manastire ortodoxa, momentul mesei este, fireste, înecat în tacere, dar atât de placut stomacului…
(6) Joseph Roth, „Reisebilder“, reluat în „Das Journalistische Werk“. Joseph Roth este si autorul celebrelor romane de tip sociografic având ca tema nostalgia dupa Imperiul Austro-Ungar si viata în Viena imediat dupa 1918, „Radetzkymarsch“ (1932) si „Die Kapuzinengruft“ (1938). Poate fi definit în acelasi timp ca opus al lui Musil si Schnitzler.
(7) Bruno Drweski et Claude Karnoouh édit., „La Grande braderie à l’Est“, Le Temps des Cerises, 2004.
(8) La Venetia, am vazut celebrele masti de carnaval purtând inscriptia „made in China“; în România, în Bulgaria si în Liban, am vazut icoane ortodoxe fabricate în China, iar la Paris, tablouri cu caligrafie araba vândute în fata unei moschei din arondismentul 18 – de asemenea fabricate în Republica Populara Chineza!
Chapit.III
Daca ar fi sa comentez titlul unei mici si istete lucrari asupra umorului politic din Est, intitulata „Le Communisme est-il soluble dans l’alcool?“ sEste comunismul solubil în alcool?t (1), as spune ca, iata, comunismul n-a fost solubil în alcool, dar s-a dizolvat întrutotul în lumea marfii si a dinamicii sale. Lumea comunista a sfârsit prin a se confunda cu un imens esec, cel al modelului ideal de American Way of Life etalat în serialele americane „Dallas“, „Dynasty“ si altele, difuzate masiv de televiziunile din Europa comunista prin anii ‘70 – ‘80 ai secolului trecut. Aceste produse ale unei realitati fantasmatice livrate de uzina de vise hollywoodiana functionau ca o veritabila supapa de siguranta, luxul pentru toti prezentându-se pe ecrane ca „realitate“ hedonista a consumerismului, cu mult mai atragatoare decât imaginea fericirii incerte promise de realismul socialist, cu moralismul sau îngust si mic-burghez. Altfel spus, nu ideile lui Marx, Engels ori Lenin au triumfat acolo unde birocratii comunismului proclamau revolutia în numele proletariatului, ci, silentios si apofazic, tocmai obiectele din marile magazine si hipermarketuri sau din fast food-uri – privite drept chintesenta a fericirii si a democratiei occidentale; – ele au fost acelea care au doborât, în sfera subiectivitatii, comunismul real. Astfel, aproape c-am putea afirma ca subiectivitatea joaca aici un veritabil rol de infrastructura.
De vreme ce criteriul post atribuit regimurilor ulterioare celui comunist trimite la mostenirea lor, în el ar rezida diferitele manifestari ale esentei modernitatii tardive ca nihilism radicalizat. Asa ca regimul comunismului real trebuie regândit si imaginat chiar în câmpul modernitatii tardive generalizate. Caci daca regimurile comuniste s-au naruit în post-urile lor, exhibând semnalmentele unei modernitati radicale, uneori, în unele aspecte, chiar ale unei postmodernitati bine instalate, faptul s-a putut întâmpla fiindca ele au fost moderne de la un capat la altul – deci nici vorba de vreun „frigider al istoriei“, expresie care facea deliciul anticomunistilor primitivi ce tunau si fulgerau prin universitatile noastre, în anii ‘90 ai secolului trecut. Daca, deci, esenta post-comunismului este cea a comunismului real se intâmpla pentru ca acesta din urma a reprezentat, in acelasi timp, atât un raspuns modern alternativ la exploatarea burgheza (dar nu cel narodnik, slavizant, românizant sau maghiarizant etc. – folosit uneori pe post de ersatz), cât si producatorul unei modernitati târzii care îl anihila, spargând limitele sociale si politice pe care el însusi le instaurase. Ca modernitate, comunismul a fost regimul politico-economic care a produs clasele de mijloc, cu idealurile lor consumeriste ce au sfârsit prin a-l delegitima.
Daca iei seama la societatea produsa de comunismul real, vreme de saptezeci de ani în URSS si vreo patruzeci în statele satelite, observi, fara îndoiala, prezenta din ce în ce mai accentuata a modernitatii celei mai radicale, desi nu înca suficient de coapte. – Un fapt atât de evident, încât uneori ma întreb la ce bun sa-ti pierzi vremea cu semidoctii care pretind contrariul? Nu voi mai face aici analiza fenomenologica a acestei modernitati, pe care am întreprins-o pe larg în ultimii ani, în textele mele din „Postcommunisme fin de siècle“ sPostcomunism la sfârsit de secolt si „L’Europe postcommuniste“ sEuropa comunistat (L’Harmattan), dupa cum si în capitolul „De la chute du communisme à la tiers-mondisation ou l’acheminement de la modernité tardive en Europe de l’Est“, din „La Grande braderie à l’Est“ (Bruno Drweski & Claude Karnoouh (coord.), Le Temps des Cerises, 2004) si, într-o versiune mai extinsa, în „Genealogia postcomunismului“ (editia româneasca si engleza), aparuta la Editura Idea din Cluj.
Orice s-ar spune, chiar de la aceasta dinamica a modernitatii radicale sau tardive trebuie plecat pentru a reinterpreta din punct de vedere filosofic situatia de dupa comunism. Daca esenta (Wesen, ceea ce se pastreaza, în prezenta sa intangibila, din fiinta particulara) modernitatii intensificate se manifesta concret printr-un numar de realizari teoretice si practice în stiinta si în tehnica, atunci, incontestabil, sistemul comunist a fost una dintre ipostazele acestei modernitati. Daca esenta modernitatii se întrupeaza într-o structura sociala articulata în jurul productiei industriale, atunci sistemul comunist a fost absolut modern, chiar hipermodern. Daca esenta modernitatii pretinde crearea unui sistem de învatamânt la scara larga, vizând pregatirea de ingineri si cercetatori stiintifici în numar cât mai mare, atunci sistemul comunist e un exemplu perfect de modernitate. Si daca aceasta productie de tehnicieni înalt calificati genereaza un socius al claselor de mijloc aflate în expansiune si care pretind accesul la bunuri sociale si materiale tot mai diversificate, atunci sistemul comunist, cu toate restrictiile si disfunctiile sale, i-a facut destul loc (2). Si daca, în fine, esenta modernitatii implica în domeniul social al dezvoltarii sale o subiectivitate a civilizatiei divertismentului, a culturii si a sportului-spectacol, atunci comunismul – cu tot militantismul sau grosolan – a produs-o si pe aceasta, întetind-o progresiv pentru a fi la unison cu Occidentul capitalist.
Care este, asadar, aceasta epoca a fiindului (Seiende) care pecetluieste caderea comunismului? Nu-i oare chiar sfârsitul primului moment de autentica modernitate din aceste tari ale Europei, aflate înca, în primele decenii ale secolului al XX-lea, la periferia arhaica a capitalismului? Caci – daca tot spui pisicii pisica – trebuie sa accepti si aceasta realitate, oricât de ascunsa va fi fost ea sub doxa leninista: taranii au fost aceia care, în esenta, au înfaptuit revolutiile comuniste din secolul XX, atât în Europa, cât si în Asia ori în America Latina. Astfel, în zona cea mai putin dezvoltata a Europei, comunismul real a produs masiv modernitate sociala, economica si culturala; sociologic, aceasta e ilustrata de masificarea proletariatului urban – muncitori, ingineri, cercetatori, functionari în servicii – oameni care inainte nu traisera decât din forta bratelor si se descurcasera cum putusera, iar acum îsi închiriau forta de munca în schimbul unui salariu. Or, conform schemelor istorice deja experimentate în Vest, vreme de trei decenii dupa Al Doilea Razboi Mondial, societatile comuniste, devenite societati ale claselor de mijloc salariate (dublate, în unele tari, ca Ungaria, de o puternica clasa de mijloc a mestesugarilor independenti), au facut un compromis istoric cu puterea, cerând – partea lor la împartirea beneficiilor – o societate a divertismentului si a consumului. Adica destinul tuturor tarilor dezvoltate din Occident (Japonia facând, din acest punct de vedere, pe deplin parte din Occidentul istoric). Odata încheiat acest prim stadiu al modernitatii, mai mult sau mai putin reusit în functie de modalitatile efective ale puterilor locale (3) – ca si cum o necesitate ontologica, aceea a Gestell-ului, s-ar fi impus devenirii –, a fost nevoie sa se treaca la stadiul urmator, care nu însemna depasirea precedentului, ci intensificarea lui, fara limitele si frânele impuse de o birocratie captiva în molozul unor reglementari acum fara rost.
Dar cum a fost cu putinta o mutatie de o asemenea amploare, o privatizare cvasi-totala a economiei, si mai ales cum a fost ea acceptata de popoarele fascinate de speranta unei noi Parusii: consumul fara grija zile de mâine, ca în serialele americane? Cum sa crezi ca poti, în acelasi timp, sa pastrezi toate avantajele comunismului si sa le câstigi pe cele ale capitalismului? Ce s-a ales de protectia statului, de serviciile publice, de posibilitatea de a asigura fiecaruia un loc de munca si drepturi sociale minimale, de sanatate, de învatamânt, de transport? În mod clar, conducatorii din anii ‘80-‘90, cei mai informati dintre ei în privinta situatiei economice a URSS-ului aflat în competitie cu Statele Unite, au înteles ca primul ciclu de aculturatie a „mujicilor“ cu masinile si programele unei lumi industriale se încheiase si ca, într-un fel sau altul, trebuia trecut la stadiul urmator, caruia prima sa structura, birocratico-politica, nu-i putuse da curs. Întelesesera asadar ca transformarea generala a economiei la finele dominatiei etalonului aur si o revolutie tehnico-informatica de importanta capitala – a informaticii pe toate fronturile – schimbasera dispozitivul mondial la începutul anilor 1970 si ca nicio tara nu se putea sustrage regulilor impuse de aceasta revolutie, atât în domeniul schimburilor comerciale si financiare, cât si în tehnologie. Sistemul de redistribuire al statului a fost prin urmare descompus, s-a renuntat la acea parte din angrenajul industrial sovietic considerat depasit, în tarile satelite el fiind cu totul scos la mezat, pentru a se accede la posibilitatile cvasi-infinite oferite de piata libera, care de fapt ramasese (si ramâne) controlata în mare parte de fostele elite si de progeniturile lor. Ca aceasta transformare s-a facut pe modelul descompunerii-recompunerii, ca în fosta URSS si în tarile satelit, sau ca s-a desfasurat ca o reconvertire spectaculoasa si totalmente inedita a partidului comunist, ca în China, nu trebuie sa mire, caci oamenii sunt mai degraba gânditi de timpul în care traiesc, decât îsi gândesc ei timpul. Nu e nicio tradare la mijloc, cum crede, repetând-o ad nauseam, acea extrema stânga incapabila sa priveasca în ochi josnicia si lasitatea umana si sa traga din asta cuvenitele concluzii despre natura omului! Caci, cu exceptia conflictelor nationaliste (din fosta Iugoslavie, Tarile Baltice sau din Caucaz), niciun popor nu s-a împotrivit disparitiei statului protector, fie el unul autoritar si dictatorial, si nu s-a opus pietei fara limite, supraconsumului si supraexploatarii. Toti erau deja acolo, prezenti în sânul socialismului si al comunismului real: si adoratorii Vitelului de aur al consumerismului, si alienatii societatii spectacolului. Când s-a ajuns la fundul paharului, situatia economica a lumii sovietice (cu imensele sale erori fata de om) n-a mai nascut decât o singura speranta: visul american.
Asadar, o data în plus, timpul, logica în care se dezvolta esenta formei-substanta Capital (respectiv ceea ce se pastreaza în sine si pentru sine din forma-substanta Capital), înscrisa în Tehnica, în calitatea ei de ultima metafizica a modernitatii, timpul este, zic, ceea ce comanda discursul Dasein-ului în era post, iar nu invers; asadar subiectivitatea. Fapt care ne conduce firesc la interpretarea imploziei comunismului european si a mutatiei chineze drept o reactualizare-radicalizare a unicului autentic subiect al istoriei modernitatii târzii: nu proletarul, ci Capitalul si capitalistii. Acestia din urma reprezentând întotdeauna clasa mondiala în chip obiectiv stapâna a finantelor si a productiei si, subiectiv, clasa dotata cu o hiperconstiinta a intereselor sale de clasa; singura care stie sa întoarca, altfel spus, în folosul sau lupta de clasa, fara a slabi, fara a se lasa furata de mirajul industriei culturii si a sportului prin care altminteri e abrutizata, cu voia ei, populatia.
Ceea ce ma conduce, logic, la revizuirea uneia dintre afirmatiile idealiste ale lui Marx si Lukács – anume ca revolutia proletara nu e posibila decât în momentul unificarii obiectivitatii si subiectivitatii subiectului istoric intr-un tot comun, pe care doar proletariatul l-ar putea întruchipa… La scara timpului istoric al esentei formei-substanta Capital, între momentele de exploatare maximala si cele ale keynesianismului, se pare ca doar capitalistii au fost pe punctul de a reusi aceasta unificare între obiectivitate si subiectivitate, dincolo de hazardul si incidentele neprevazute, inerente devenirii umane. Fapt ce ar trebui sa le dea de gândit acelora care viseaza înca revolutii peste revolutii, repetând, ca pe niste mantre, blocaje analitice care, la urma urmei, nu exprimau decât naivitatea generoasa si plina de speranta a epocilor inaugurale, ale vremurilor de inocenta politica a proletariatului –, sau, mai rau, afundându-se în iluziile falsei constiinte reformiste nutrite de viclenia Gestell-ului (punerii laolalta, com-punerii, dispozitivului) tehno-stiintific. Dupa cum a aratat adesea Heidegger, exista moduri de a fi anti– ce rezida în aceeasi determinatie a acelui lucru împotriva caruia se ridica (4)… iar în cazul de care m-am ocupat pâna acum, este vorba de dinamica unui deja-acolo aflat în asteptare (postcomunismul), care urma nestingherit, sub camuflaj, drumul comunismului institutionalizat de stat. Si, dupa cum bufnita Atenei îsi ia zborul la venirea noptii, adevarul i-a fost revelat abia când a disparut prin implozie, post factum, – ca reînnoire dinamizata a figurii nihilismului. Postcomunismul se vadeste, asadar, dupa douazeci de ani, ca element-cheie al desavârsirii capitalismului de tipul al treilea – stadiu ultim al mondializarii tehno-financiare.
Paris, septembrie 2011 – ianuarie 2012
Traducere din franceza de
Teodora Dumitru
